Reading Lolita in Tehran (2024)
Regia: Eran Riklis
Distribuția: Golshifteh Farahani, Zar Amir Ebrahimi, Mina Kavani
Poate arta în general și literatura, specific, salva lumea? Sau măcar să o facă mai bună? Sau macar să creeze pentru cei care o iubesc – creatori și consumatori – o fortăreață interioară în care se pot refugia în vremuri de restriște sau în locuri în care sistemele autoritare își impun dictatele? Aceasta este întrebarea pe care o pune filmul din 2024 ‘Reading Lolita în Tehran’ regizat de Eran Riklis, o adaptare a cărții auto-biografice a lui Azar Nafisi, scriitoare iraniană care trăiește în exil. Răspunsuri definitive nu pot fi date, dar însuși întrebările deschid o dezbatere care este mai actuală decât oricând în vremuri în care dicaturile domină o mare parte a planetei și pericolele alunecării spre dictatură și cenzură – politică sau puritanistă – sunt reale cam în orice alt loc din lume.
Nu este ușor să faci un film despre puterea cuvântului. A mai încercat un alt regizor israelian, Joseph Cedar, cu ‘Footnote’. Eran Riklis nu a căutat efecte spectaculoase, dând prioritate narațiunii și personajelor. Versiunea cinematografică a memoriilor lui Azar Nafisi este reorganizată în patru capitole care surprind (nu în ordine strict cronologică) patru momente din perioada petrecută de autoare în Iran. 1980 (anul în care scriitoarea împreună cu soțul ei, inginer, se întorc din America cu speranța că pot contribui la construirea unui Iran modern și democratic), 1995, 1988 și 1996. Fiecare dintre cele patru secțiuni primește ca nume titlul unei cărți al unui scriitor important de limbă engleză pe care Azar Nafisi îl împărtășește studenților ei iranieni: F. Scott Fitzgerald, Vladimir Nabokov, Henry James, Jane Austen. Activitatea didactică o începe ca profesoară la Universitate într-o perioada de tranziție. Presiunea religioasă și politică a islamiștilor este din ce în ce mai evidentă și unii dintre studenții și studentele ei, susținători ai democrației, sunt arestați, torturați, câțiva executați. Statutul femeilor se degradează, portul hijab-ului devine obligatoriu, cenzura se întețește. Demisionează din postul de la Universitate pentru a reveni după câțiva ani, găsind printre studenții ei mulți tineri decepționați și traumatizați de experiențele de pe fronul războiului intre Iran și Irak. După ce și a doua experiență universitară eșuează, creează un cerc particular de literatură, în care studentele sunt toate femei. Riscurile sunt enorme căci toate cărțile studiate sunt interzise. Odată cu literatura bună, studentele învață de la ea despre gustul libertății și despre cultura dezbaterii. Poate însă aceasta fortăreață interioară apăra grupul de femei de lumea din jur? Cât timp vor rezista, cum vor rezolva contradicțiile dintre libertatea interioară și opresiunea care le înconjoară? Nici elevele și nici profesoara nu pot evita contradicțiile și întrebările dificile.
Majoritatea personajelor sunt femei și mesajul feminist al filmului este clar și puternic. Rolul principal este interpretat de Golshifteh Farahani, o actriță frumoasă și luminoasă, care radiază cu înțelepciunea și compasiunea personajului. Întreagă echipă de actori și mai ales de actrițe, majoritatea actori iranieni care trăiesc și lucrează în exil, a fost excelentă, chiar dacă celelalte roluri feminine nu sunt suficient de bine scrise și personajele femeilor din cercul de studente nu sunt destul de diferențiate. Secvențele documentare din jurnalele de actualități ale vremii sunt inserate inteligent și definesc bine contextul. Primul capitol, care mie mi s-a părut cel mai închegat, mai expune încă o idee importantă. Democrația, cu principiile egalității și respectului fata de cetățean și cu drepturile firești și fundamentale ale fiecărei ființe umane, se câștigă greu, prin luptă și suferințe şi poate fi pierdută cu ușurință. Azar Nafisi și cei din jurul ei își puseseră speranțele în revoluție. Îşi iubesc țara. Ea și soțul ei au ales reîntoarcerea în patria lor și apoi au încercat să continue să trăiască acolo. Creând, prin cercul de lectură, o bulă de libertate pentru studentele sale, le-a deschis ochii și le-a învățat să gândească independent și să conteste ceea ce li se pare nedrept. Cele mai frumoase scene ale filmului mi s-au părut cele în care femeile împărtășesc momente de libertate interioară, precum și confesiunile cele mai intime, folosind cuvintele și ideile din cărțile care le fuseseră ascunse și interzise până atunci. De asemenea este emoționantă legătura dintre eroina filmului și intelectualul misterios cu care aceasta schimbă cărți, pe ascuns, ferindu-se de poliția care-i supraveghează peste tot. Cine a trăit sub un regim autoritar poate înțelege foarte bine aceste scene. Dictaturile se tem de puterea cuvântului scris liber. ‘Reading Lolita în Tehran’ – cu toate scăderile sale cinematografice – este un omagiu adus femeilor curajoase, din Iran și de oriunde, care luptă pentru drepturile lor firești și cărților care în paginile lor păstrează și răspândesc frumusețea și libertatea.
Nota: 7/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
