Le concert (2009)

Le concert (2009) – Concertul
Regia: Radu Mihaileanu
Distributia: Aleksey Guskov, Dmitri Nazarov, Mélanie Laurent, François Berléand, Miou-Miou, Vlad Ivanov

Acesta este primul film al lui Radu Mihaileanu care intr-adevar mi-a placut. Este emotionant, am rezonat cu subiectul, am ras cand a fost amuzant si am fost aproape de lacrimi atunci cand acesta a devenit sentimental. Dar, ca si precedentele sale filme, acesta nu este o capodopera, este doar un film bun pentru a fi retinut. Ceea ce nu este de neglijat.

Filmele precedente ale lui Mihaileanu au fost fiecare dintre ele bazate pe idei originale si diferite, in fiecare dintre acestea ideile au fost deasupra felului in care au fost puse in scena. „Train de vie” a fost unul dintre primele filme care a abordat Holocaustul dintr-o perspectiva comica si probabil cea mai interesanta abordare dintre toate, mai buna poate chiar decat a lui Begnini. „Les pygmees de Carlo” a abordat comunicarea dintre culturi intr-o maniera neobisnuita. „Vas, viens et deviens” este singurul film de pana acum care a abordat tema imigratiei etiopiene in Israel.

Aici, in „Le concert”, doua idei principale domina actiunea. Una este despre noua cultura a vulgaritatii si a mediocritatii care domina viata dupa caderea comunismului. Personajul principal (interpretat excelent de Aleksei Gluskov) este un mare dirijor. Viata si cariera lui au fost ruinate in timpul comunismului pentru ca s-a opus regimului lui Brejnev. Totusi, schimbarea ordinii sociale nu l-a repus in drepturi, intrucat colaboratorii vechiului regim si noii oligarhi au luat locul conducatorilor, inlaturand adevaratele valori. A doua idee este aceea ca muzica rescumpara, transcede politicii si merita orice risc si sacrificiu.

„Le concert” este impartit corespunzator in doua parti. Prima parte este o comedie stralucitoare, una dintre cele mai bune pe care le-am vazut in ultimul timp. Se bazeaza pe clisee, pe care anumite persoane le pot combate, clisee ale rusilor si francezilor, ale evreilor si tiganilor, ale muzicienilor si impresarilor, ale comunistilor si oligarhilor, dar in acest caz ele se potrivesc si rezultatul este real si amuzant. Orchestra ruseasca formata din fosti muzicieni, inlaturata de noile timpuri, pleaca la Paris sub titulatura Bolshoi pentru a da concertul vietii lor, sa dovedeasca ca Tchaikovsky, muzica ruseasca si valoarea exista inca, in ciuda tuturor.

Apoi incepe partea a doua, aceea in care totul devine personal, cu o poveste de dragoste aparenta care se transforma in ceva complet diferit, o poveste mult mai dramatica , in care muzica nu este numai razbunare, ci este de asemenea si rascumpararea personala, nu este numai supravietuire, ci, de asemenea, venind de dincolo de mormintele unei istorii tragice.

Aici este punctul unde forta si slabiciunea artei lui Radu Mihaileanu se intalnesc. Totul din film converge spre scena finala, aceea a concertului din Paris, o stim inca de la inceput. Toata explicatia va fi prezenta in aceasta scena si acesta este ramasagul si riscul oricarui film muzical din istoria cinematografului. Rezultatul este doar o victorie partiala. Concertul pentru vioara a lui Tchaikovsky este fundalul potrivit, iar rezultatul emotional este imediat.

Indoielile incep dupa genericul de final. Situatia este, in mod sigur, putin credibila, din punctul de vedere al intrigii si al muzicii. Modul de punere in scena a lui Mihaileanu este prea direct, el pune accent prea mult pe relatii emotionale scurte, lacrimile sunt prea aparente. El are idei uriase si, intr-o zi, el se poate reintoarce la ele intr-un mare film. „Le concert” este prea explicit, ii lipseste rabdarea si rafinamentul pentru a fi acel film.

Nota: 7/10