Tre piani, Italia 2021
Regie: Nanni Moretti
Distribuție: Riccardo Scamarcio, Margherita Buy, Alba Rohrwacher, Elena Lietti, Nanni Moretti, Denise Tantucci, Alessandro Sperduti, Anna Bonaiuto
Eshkol Nevo și-a consolidat deja un nume important în galeria scriitorilor israelieni și universali contemporani. Una dintre cărțile sale de bază, care a fost tradusă și la noi, apărând la Editura Humanitas Fiction, este Trei etaje, o impresionantă radiografie a personalităților și spiritelor umane atât de complexe și diferite. Așa cum cred că era de așteptat după un asemenea succes literar răsunător, cartea de față a fost imediat preluată și adaptată pentru marele ecran, născându-se astfel o nouă realizare cinematografică de excepție, semnată de regizorul italian Nanni Moretti, cel care a dat publicului tulburătoarea poveste Camera fiului (La stanza del figlio), în 2000. Aparent, una dintre calitățile acestui cineast este modalitatea în care știe să atingă sufletele privitorilor exact în punctele care îi fac pe aceștia să fie emoționați și să empatizeze cu personajele de pe ecran.
La fel se întâmplă și în Tre piani, această bijuterie cinematografică care întrepătrunde magistral poveștile a trei familii care locuiesc pe trei etaje diferite ale unei luxoase vile din elegantul cartier Prati din Roma. Sigur că originalul lui Nevo are loc în Tel Aviv, iar numele personajelor sale sunt cu totul altele decât cele din filmul lui Moretti. Însă baza, subtratul peliculei rămâne același cu lucrarea literară a scriitorului israelian – sondarea și analizarea în cele mai profunde moduri a spiritului uman complex, schimbător și uneori de neînțeles pentru cei din jur.
Astfel, rând pe rând, luăm contact cu istoriile celor trei familii din vila romană – cuplul Lucio-Sara, apoi tânăra proaspătă mămică Monica și, nu în cele din urmă, soții Dora Simoncini și Vittorio Bardi, magistrați și părinții nefericiți ai lui Andrea, un tânăr scăpat din mână care, într-o noapte, aflându-se beat la volan, ucide o femeie chiar sub ferestrele casei ce adăpostește cele trei etaje. Primii amintiți mai sus au, de asemenea, o poveste tulburătoare, căci fetița lor, Francesca, pare a fi avut parte de o experiență traumatizantă din cauza unui vecin cu Alzheimer care joacă adesea rolul de babysitter, experiență care devine obsesia principală a tatălui, Lucio, și din cauza căreia acesta ia anumite decizii ce vor schimba cursul mai multor destine. Desigur, în tabloul vilei intră și istoria Monicăi, cea care este nevoită să nască singură, din pricina absenței îndelungate a soțului plecat la muncă, și care trebuie să se lupte, de asemenea, și cu o mamă bolnavă de demență senilă. De altfel, tânăra femeie însăși se teme constant că boala aflată în familie i s-ar putea transmite și ei, aspect pe care privitorii îl vor descoperi până la finalul filmului.
Iată, așadar, două ore pline de drame umane cât se poate de normale, de naturale, de întâlnite în realitatea noastră de zi cu zi. Cred că acesta este unul dintre aspectele filmului care vor atrage cel mai mult și care îi va face pe spectatori să se apropie cât se poate de mult de această nouă operă cinematografică a lui Nanni Moretti – faptul că subiectul urmărește atât de îndeaproape oameni perfect normali, care trăiesc întâmplări perfect normale, ceea ce poate face pe oricine să se identifice cu personajele urmărite. Mai mult, cred că unul dintre lucrurile importante pe care filmul lui Moretti și cartea lui Nevo le subliniază și de care ne aduce aminte, nouă, cititorilor și publicului, este acela că orice decizie pe care un om o ia, precum și orice acțiune pe care o face au consecințe și vor lăsa urme mai mult sau mai puțin grave și însemnate atât în viața celui care le face, cât și în cele ale familiei sale, ale prietenilor, vecinilor și oricui vine în contact cu respectiva persoană. Până la urmă, așa cum îmi place mereu să spun, arta (și, mai ales, teatrul și filmul) nu face altceva decât să ne pună o oglindă în față și să ne tragă de mânecă asupra propriilor noastre vieți și destine.
Acum, după o trecere în revistă a substratului profund și a subiectului complex pe care le deține Tre piani, nu pot să nu amintesc și de prestațiile artistice ale actorilor implicați, cu atât mai mult cu cât vorbim de nume importante ale cinematografiei europene actuale. În primul rând, Riccardo Scamarcio, pe care unii probabil că îl știu din Traducătorii sau din The Binding, face din nou un rol tulburător, dând viață personajului Lucio, cel a cărui obsesie devine ceea ce s-a petrecut cu fiica lui în momentul când a rămas singură cu vecinul bolnav de Alzheimer. Actorul italian dovedește încă o dată că deține calități interpretative deosebite, ce îl pun în vârful pleiadei de artiști de film importanți ai momentului. Alături de el, a fost o adevărată bucurie spirituală să o revăd pe Alba Rohrwacher (cunoscută din The Wonders și I am Love), care de această dată abordează unul dintre cele mai triste și complexe personaje din Tre piani – Monica, mamă a doi copii, care trebuie să se lupte cu amenințarea propriei nebunii ce o paște de după cele mai întunecate colțuri ale eredității. Actrița reușește creionarea aproape perfectă a acestui rol cu o enormă doză de compoziție, demonstrându-și abilitățile actoricești pe care le-am admirat deja în filmele amintite mai sus.
Nu în ultimul rând, nu pot să nu subliniez prezența importantă și plină de talent a regizorului Nanni Moretti, care a preluat rolul lui Vittorio Bardi, soțul Dorei Simoncini, judecător și tatăl lui Andrea (una din cele mai întâlnite tipologii umane ale contemporaneității – fiul de „bani-gata”, aflat mereu sub influența drogurilor sau a alcoolului, pe care părinții l-au scăpat din mână). Moretti creează un rol bine pus la punct, în care lasă să se întrevadă în mod delicat atât iubirea pentru soția lui, cât și deznădejdea ce îl cuprinde pe măsură ce observă că a eșuat în a-și crește și educa propriul fiu. Trebuie să subliniez măiestria lui Nanni Moretti, căci știu prea bine că este foarte dificil să te afli atât în spatele camerelor de filmat, cât și în fața lor și să reușești, asemeni lui, să dai spectatorilor o asemenea capodoperă cinematografică. Alături de el, Margherita Buy este cât se poate de fermecătoare și credibilă în rolul Dorei, mama care trebuie să aleagă în mod tragic între a rămâne lângă soțul ei tiran și a-i lua apărarea fiului a cărui educație greșită este și propria ei acțiune (sau, mai degrabă lipsă de acțiune).
Tre piani – iată unul dintre filmele-eveniment ale lui 2021 și, implicit, și 2022. În curând, și publicul român va putea să se bucure de acest poem vizual, cu ajutorul celor de la Independența Film, care deja ne-au obișnuit cu asemenea răsfățuri artistice. Tre piani – o realizare cinematografică ce trebuie urmărită și, mai apoi, revăzută, spre a înțelege încă și mai bine mecanismele atât de complexe ale naturii umane, care mereu surprinde prin profunzime și prin surprizele pe care le face chiar oamenilor atunci când aceștia se așteaptă cel mai puțin. Tre piani – un film de colecție, nominalizat la Palme d’Or, la Festivalul de la Cannes, ediția 2021 și care, chiar dacă nu a primit această înaltă distincție, o merită din plin.
Din 7 ianuarie în cinematografele din România.
Nota: 9/10
Surse foto: dosarul de presă Independența Film
