Five Easy Pieces (1970)-Cinci piese usoareRegia: Bob Rafelson
Actori: Jack Nicholson, Karen Black, Billy Green Bush, Fannie Flagg, Susan Anspach
Pe Jack Nicholson la inceputurile carierei sale nu avem ocazia sa il vedem prea des, iar “Five Easy Pieces” este o drama psihologica, ce pune accentul pe principalele personaje, dezvaluind cat se poate de bine personalitatile lor si tarele de care sufera. Nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun actor, Jack pare sa inceapa inca de aici felul ursuz, simpatic, dar pe alocuri dezgustator care il va consacra peste ani, ultimele filme intrand aproape toate in acest tipic. Peste toate, ce m-a atras cel mai mult este frumusetea angelica a femeilor anilor ’70.
Bobby Dupea (Jack Nicholson) este un muncitor pe un santier petrolier, care isi petrece cu nonsalanta zilele in acelasi mod: munca, baruri, prietena, fara sa ii pese de familie, de coduri, de reguli. Nu pare decat un exemplar tipic al clasei muncitoresti americane, fara sa ascunda niciun secret, dar si fara sa aiba idealuri inalte in viata in afara de supravietuire, berea zilnic si sexul cu superba femeie de langa el – Rayette (care este intr-adevar superba, dar si prostuta).
Pe rand insa, tot ceea ce a cladit (si ceea ce noi am constatat mai sus) se darama: afla ca tatal sau este pe moarte si cauta sa ajunga cat mai repede langa familia sa. Aflam ca este muzician, un pianist de succes si de talent, care a vrut intr-o zi sa scape de toate acestea si sa plece cat mai departe, sa uite ce a cantat si pentru cine. Si, mai presus de toate, si-a jurat sa nu mai iubeasca pe nimeni, sa ia totul usor si fara sentimente.
Ajungand acasa, isi da seama ca nu poate sa traiasca fara iubirea unei persoane care ii devine draga din prima clipa: cumnata sa. Numai ca nici el nu este fara vicii: plin de resentimente, cu refulari violente si lipsite de sens, vulnerabil, un personaj care castiga simpatia, dar in acelasi timp este urat pentru trasaturile negative ale personalitatii sale.
Si vorbeam mai sus de frumusetea neasemuita a femeilor anilor ’70, pentru ca avem aici doua exemple tipice. In primul rand, “prostuta” Rayette, interpretata de Karen Black, este considerata femeia fatala si dorinta ascunsa a fiecarui barbat-blonda, dornica, iubitoare, inferioara ca inteligenta barbatului de langa ea, pasionala si lipsita de conditii impuse. Pe de alta parte, Catherine (Susan Anspach) este ceea ce numit frumusete angelica pura, inefabila. Ea iti ia ochii, ea iti impune prin prezenta dorinta ca eroul principal sa ii castige inima, sa ramana mereu a lui. In afara de simplitatea si psihologia profunda a filmului, mi-a ramas in memorie frumusetea ochilor ei si spiritul ei tanar si inteligent: “You’re a strange person, Robert. I mean, what will you come to? If a person has no love for himself, no respect for himself, no love of his friends, family, work, something – how can he ask for love in return? I mean, why should he ask for it?”
1 comment