Toni Erdmann (2016)
De Maren Ade (scenariu şi regie, adică film de autor).
Cu Sandra Hüller şi Peter Simonischek.
Am observat că de-un timp, selecţia pentru cel mai bun film străin candidat la Oscar e mai interesantă decât cea pentru filmele vorbite în engleză. Sigur, ca să tragi o concluzie ori le vezi pe toate, ori procedezi prin sondaj. Pe ăsta l-am ales şi din motive subiective: se petrece în Bucureşti. Bine, nici n-a luat Oscarul, adică un argument în plus ca să-l văd.
Story-ul e simplu: fiica, Ines, expresivă dar nu o frumuseţe, slugăreşte la o multinaţională şi n-apucă să-şi trăiască viaţa. Tatăl, Winfried, clown prin vocaţie, încearcă s-o aducă pe calea cea bună prin mijloace specifice. Dezumanizare vs. supraumanizare. O ecuaţie dificilă, neliniară şi greu, foarte greu de ţinut sub control.
Recunosc că oarece premize favorabile existau. Atât personajele din plastic care populează spaţiile aseptice ale unei multinaţionale cât şi cele din paie care se bălăcesc în tina din jur, par miniaturi ieşite de sub penelul necruţător al lui Hieronymus Bosch. Plus cei doi, detaliaţi la altă scară dar cu aceeaşi apetenţă pentru conturul îngroşat. Tratat într-un registru expresionist consecvent, filmul ar fi putut fi o reuşită.
Dar nu este. Regizoarea a pornit curajoasă la drum cu acest material promiţător dar nu s-a preocupat să-l închege, să-i dea aparenţa de plauzibil din care, abia aşa, ideea capătă forţă. Rezultând situaţii care în loc să fie surprinzătoare sunt groteşti, în loc să fie semnificative sunt penibile. Motiv pentru care personajele reacţionează haotic şi, desigur, total nefiresc. Filmul nu avansează cursiv ci se zdruncină din hârtoapă în hârtoapă, zdrăngănind din încheieturi. Culminând cu happy-end-ul: o înmormântare. Una la care tatăl şi fiica se reîntâlnesc de (aproape) aceeaşi parte a baricadei, dar la fel de bine puteau să n-o facă. N-ar fi mirat pe nimeni.
Nota: 7/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=nkA_Qbo0xmc’]
