Încerc mai jos câteva considerații personale despre două filme SF întrucâtva înrudite.
Avatar (2009)
Regia: James Cameron
Cu: Sam Worthington, Sigourney Weaver, Stephen Lang. Și cu o mulțime de Na’vi.
Pandora: planeta cu peisaje fastuoase unde totul pare că plutește sau, uneori, chiar plutește cu adevărat. Pe aer. Și care a creat Na’vi, o specie de elfi trăind în armonie cu ea. Un film care a așteptat perfecționarea tehnologiei digitale ca să poată fi făcut, și n-a așteptat-o degeaba. Asta pe de o parte. De cealaltă, creatorii de tehnologii, pământenii, invadatorii care și-au distrus cu sârg propria planetă și acum vor să distrugă și Pandora. De aici, conflictul.
I s-a reproșat filmului că abuzează de clișeul bunului sălbatic agresat de colonialistul lacom, în scopul obținerii succesului de casă. Și că în realitate nici sălbaticul nu e de tot bun, nici colonialistul într-atât de lacom, doar succesul de casă e garantat. Prostii! Cui ce-i pasă de așa ceva? De ce s-ar înghesui atâția la un astfel de film dacă nu ca să vadă că poate exista o lume mai altfel? Una în care cei buni, și frumoși, chiar dacă inițial victime sigure, îi înving în final pe cei răi? Măcar pe ecran? Basmele exact asta făceau, și ce succes de casă aveau! Tot ce vor ei de la film este să le placă. Să iasă din sală, și ei, mai buni și mai frumoși, măcar pentru un timp. Și filmul chiar reușește asta.
Valerian and the City of a Thousand Planets – Valerian și orașul celor o mie de planete (2017)
Regia: Luc Besson
Cu: Dane de Haan, Clara Delevigne, Clive Owen. Și cu Rihanna.
Filmul acesta este un basm. Un basm din care nu lipsesc Prâslea cel Voinic, Fata Împăratului Roș, Spânul; și nici elfi, hobbiți, gnomi sau orci. Chiar și merele de aur își găsesc locul. Pe scurt, cam tot ce a putut crea imaginația strălucitoare a unei galaxii aflate în cea mai bună formă a sa, singură sau cu ajutorul galaxiilor învecinate. Pentru că, să nu uit să o spun, ne aflăm în plin secol XXVIII, când tehnologia face ca totul să fie la fel de posibil ca pe vremea când basmele se petreceau cu adevărat. Mă refer desigur tot la tehnolgia digitală mânuită cu aplomb de Luc Besson, adeptul a ceea ce francezii au numit Cinéma du Look. Adică du Luc, ca să spunem lucrurilor mai pe nume.
Multe lucruri în plus nu sunt de adăugat, poate cu excepția faptului că, în titlu, aș fi tradus „city” nu prin „oraș” ci prin „cetate”, după cât de colțuros(oasă) este. Însă cum substantivele englezești nu au genuri… Plus că acolo nu-s reprezentate doar o mie de planete, ci muult mai multe; și 800 000 de specii inteligente cunoscute. Dar astea sunt amănunte. Mai important mi se pare un dialog care m-a lăsat brusc fără aer. Acum însă, că mi-am revenit, îl reproduc aici: în nu mai știu ce context, niște extratereștri oarecare îi spun Laurelinei: „Oamenii sunt foarte previzibili.” Cum în engleză, limba extratereștrilor de pretutindeni, ca și în franceză, limba autorului, men (respectiv hommes) înseamnă și oameni, dar și bărbați, replica vine fulgerător: „Sigur nu ați întâlnit vreodată o femeie!” Știe Luc Besson ce știe (fiind și autorul scenariului) în urma numeroaselor sale căsătorii urmate de aproape tot atâtea divorțuri. Una peste alta, totul este perfect în cea mai bună dintre lumile posibile.
