Nosferatu (2024)
Regia: Robert Eggers
Distribuția: Lily-Rose Depp, Nicholas Hoult, Bill Skarsgård, Willem Dafoe
‘Nosferatu’ al lui Robert Eggers este al doilea remake al faimosului film al lui F.W. Murnau realizat cu peste 100 de ani în urmă. Nu am pus la socoteală un sequel, un remix CGI al filmului original, filmele muzicale sau cele de desene animate inspirate de același personaj. Ce poate aduce nou în 2024 un film despre Nosferatu? De ce încă un remake al unei capodopere a filmului mut, mai ales după ce primul remake fusese regizat de Werner Herzog? Am intrat în sala de cinema cu speranța că Robert Eggers (care semnează și scenariul alaturi de Bram Stoker și de autorul scenariului filmului lui Murnau) va avea răspunsuri convingătoare. Așteptările mi-au fost doar parțial împlinite.
Versiunea lui Eggers urmează destul de fidel linia narativă a filmului lui Murnau. Sunt adăugate personaje secundare și sunt dezvoltate anumite situații, printre care o scenă la hanul din Transilvania unde poposește tânărul agent de real-estate Thomas Hutter, ceea ce dă ocazia de a auzi și vorbă românească. Schimbarea principală este însă personajul profesorului Albin Aberhart von Franz, medic și expert în alchimie, magie și alte discipline ezoterice. Intepretat de Willem Dafoe, unul dintre acei actori care nu poate, pentru mine, face ceva care nu este excepțional, el devine cheia intrigii, cel care descoperă misterul sumbru al bolii misterioase a lui Ellen Hutter, eroina principala, și remediul care vă sparge blestemul și va alunga plaga ce lovise orașul german imaginar unde începe și se sfârșește povestea. Acest remediu implica însă un sacrificiu personal suprem, care primește o variantă sexualizata, căci, mă rog, suntem în secolul 21. Imaginile orașului atacat de plagă rezonează cu angoasele contemporane legate de pandemii, chiar dacă vehicolul de propagare globala din film – vas cu pânze pe mare – este puțin plauzibil să fi fost folosit din Transilvania care nu are și nu a avut niciodată ieșire la mare.
Îmi plac stilul, creativitatea, ambiția și extremismul lui Eggers. Asta nu înseamnă că reușește în tot ceea ce face, în opinia mea. După formidabilul ‘The Lighthouse’, a urmat ‘The Northman’, care a fost pentru mine o experiență oribilă. Acum, cu acest remake al lui ‘Nosferatu’, dezamăgirea este doar parțială. Ideea sacrificiului feminin este axa centrală a intrigii, ajutată de interpretarea foarte interesantă a lui Lily Rose-Depp, care alternează intensitatea trăirilor cu letargia momentelor de angoasă și deprimare. Nu sunt așa de convins că își aveau locul convulsiunile exagerate la care este supus personajul (și actrița), dar înțeleg ideea exorcismului eșuat. În general, în lumea lui Eggers, premizele includ acceptarea magiei, a științelor ezoterice și a tot ceea ce aduc romanele gotice amplificate cu mijloacele horror cinematografice. Stilul vizual al filmelor sale este deja recognoscibil, rezultat al colaborării cu directorul de imagine Jarin Blaschker. Știm deja că un film al lui Eggers are mari șanse să includă frig, ploaie și zăpadă, culori întunecate, multe scene de noapte luminate de făclii. La aceasta se adaugă aici efectele speciale – unele simple și expresive (mâinile lui Nosferatu importate de la Murnau), altele amplificate de efecte digitale cum este fizionomia și corpul contelui Orlok, intepretat cu curaj și aplomb de Bill Skarsgård. Problema este că toate aceste elemente sunt de apreciat fiecare în parte, dar nu se leagă într-o poveste care să aducă ceva nou (mai ales daca am văzut filmul lui Murnau) sau să creeze emoție. Nici macar personajul lui Ellen nu a reușit să-mi câștige empatia. Pentru mine, aceasta versiune a lui ‘Nosferatu’ este încă o rescriere a unei legende care m-a țintuit în scaun la prima vizionare, dar care nu mai are același efect la a treia. Asta nu înseamnă că nu voi aștepta următorul film al lui Robert Eggers și nu voi căuta să-l văd imediat ce va fi disponibil. Cu aceleași mari așteptări.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
