Fanny and Alexander (1982) – Fanny och Alexander
Regia: Ingmar Bergman
Distribuția: Bertil Guve, Pernilla Allwin, Kristina Adolphson
Lansat în 1982, „Fanny și Alexander” a fost creat în două formate, la fel ca alte filme târzii ale lui Ingmar Bergman – ca o serie de televiziune și ca un film de lung metraj. Am văzut versiunea cinematografică ieri la cinemateca noastră locală și am fost pur și simplu copleșit. Este una dintre acele creații care ne fac să iubim filmul ca artă și pentru care mergem la cinema. O poveste pe ecran care este în același timp complexă și redată în mod simplu și clar, o lume în care realitatea și imaginația, istoria și fantomele trăiesc împreună. O capodoperă.
Perioada și peisajul sunt cele pe care le cunoaștem din piesele lui Ibsen și Strindberg – Scandinavia la răscrucea secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Un pământ înghețat și un peisaj social în care regulile morale și sociale stricte sunt în conflict cu gândirea liberală și progresul care vine cu propriile sale riscuri, pasiunile și nevinovăția sunt adesea zdrobite sub presiunea familială și socială. Familia Eckdahl – o văduvă bogată și cei trei fii ai ei – sunt burghezi și liberali. Niciodată nu aflăm cum și-au câștigat bogăția, dar aceasta este suficientă că să permită petrecerii de la Crăciunul din 1907 descrisă în formidabilă scenă de deschidere să rivalizeze cu scena balului din ‘Ghepardul’ lui Luchino Visconti. Soarta și succesul celor trei fii sunt amestecate. Unul dintre ei este înglodat în datorii, altul este mai interesat de tânăra guvernantă a copiilor decât de soția care de altfel îi știe și iartă infidelitatea, iar al treilea este actor (prost), proprietar de teatru și este căsătorit cu o frumoasă actriță. Când acesta din urmă moare subit (pe scenă, jucând rolul tatălui fantomă din Hamlet) și soția sa se hotărăște să se recăsătorească cu episcopul local, cei doi copii ai săi (Alexandru și Fanny) riscă să devină victime ale unei sorți dickensiene.
O lume întreagă este creată și expusă sub ochii noștri. Casele devin labirinturi pe care le cutreierăm și în care ne rătăcim împreună cu personajele și camerele de filmare. Imaginile naturii de afară marchează timpul și anotimpurile. Familia se luptă pentru supraviețuirea economică și socială și pentru apărarea unui mod de viață care vine în contradicție cu morala rigidă și ipocrită impusă de episcop. Personajele nu părăsesc niciodată această lume, nici măcar după moarte, fantomele din filmul lui Bergman se materializează, privesc, ating și amenință. Teatrul, cealaltă pasiune a lui Bergman, ocupă un rol important și în viața eroilor. Cel mai bun prieten al familiei și personajul care joacă un rol cheie în cel mai important moment al povestirii este un evreu bătrân, anticar și păpușar, iubitul din tinerețe al matroanei familiei. Destul de interesant acest personaj al unui evreu, conceput pentru a reprezenta un fel de contrapunct exotic al celorlalți membri ai societății, Bergman ne-ezitând să introducă aici un acut comentariu despre prejudecățile legate de evrei în lumea scandinavă. La un moment dat în acțiune, însuși Dumnezeu este confundat cu o marionetă. Până la urmă, într-un fel, viața pare să se întoarcă la tiparele anterioare, iar cei doi copii care sunt intermediarii prin care este spusă povestea revin la confortul vieților lor anterioare. Pericolul totuși așteaptă după colț. Soluția intrigii a dat naștere unor noi fantome.
Este destul de dificil de analizat instrumentele cinematografice ale maestrului. Aș putea să o fac, desigur, dar mă tem că nu voi găși cuvintele care pot face un serviciu bun pentru ceea ce vedem pe ecran. Acest film trebuie văzut și trăit.
1 comment
Un film extraordinar!