Extraordinary Measures (2010)
Regia: Tom Vaughan
Distributia: Harrison Ford, Brendan Fraser, Keri Russell, Meredith Droeger, Jared Harris
Un film extraordinar, de o mare densitate dramatica si cinematografica, care prezinta intr-un mod realist exemplar, o situatie contemporana de viata si de moarte, bazata pe experienta familiei Crowley in lupta acesteia pentru salvarea celor doi copii – Megan si Patrick, bolnavi de maladia Pompe. De altfel, consultant la realizarea acestui film a fost insusi John Crawley. Boala Pompe (glicogenoza tip II) este o boala monogenica a metabolismului glicogenului, datorata deficitului unei hidrolaze acide lizozomale, a- glucozidaza, care determina acumulare consecutiva de glicogen în toate tesuturile indivizilor afectati.
Identificata si descrisa in urma cu peste 50 de ani, cea mai severa este forma clasica (generalizata, infantila), cu debut precoce la varsta de sugar, caracterizata prin: cardiomegalie, hepatomegalie, hipotonie, cu evolutie infausta înaintea vârstei de 2 ani, prin insuficienta cardio-respiratorie. Evolutia este, în general, lent progresiva (mai rapida la cei cu debut la vârsta mai mica), conducând la invaliditate si – prin afectare musculara proximala – la insuficienta respiratorie si deces survenit in primii 8 ani de viata. Acumularea de glicogen este masiva la nivelul cordului, musculaturii scheletice si în ficat în forma generalizata si este mai redusa si limitata deobicei la musculatura scheletica în forma cu debut tardiv.
Extraordinary Measures este un film despre iubirea, devotamentul si sacrificiul parintilor pentru a-si salva copiii din ghearele mortii si despre „masurile extraordinare”pe care acesti parinti inteligenti si luptatori sunt gata sa le adopte pentru a-si implini datoria fata de micile fiinte care si ele, la randul lor, lupta pentru viata atat de fragila. Dar este si un film care dezvaluie birocratismul si mercantilismul factorilor decizionali din domeniul cercetarii si productiei medicale, care in goana dupa profit, considera ca ideea de a fi emotionali pentru a ajuta bolnavii, nu este o atitudine „productiva”, care avizi dupa „control” – manuiesc cu dezinvoltura termeni precum „strategie, protocol, procedura”, desi la mijloc „nu este vorba despre o investitie, ci despre copii, cu nume, cu vise, cu familii care ii iubesc”, care considera „stiinta” echivalenta cu „vanzarea”.
Si nu in final, este un film despre mintea stralucitoare, talentul si tenacitatea indarjita a cercetatorului Robert Stonehill (original, adeseori insuportabil, dar plin de omenie si umor), de la Universitatea din Nebraska, care – in mare lipsa de finantare pentru laboratorul sau (mai multi bani se investeste in antrenorul de fotbal al echipei Universitatii), alaturi de John Crowley reuseste sa fie un factor determinant al reusitei gasirii unui medicament capabil sa imbunatateasca calitatea vietii micutilor bolnavi atinsi de aceasta crunta maladie si sa ii salveze de la o moarte iminenta la o varsta frageda. Si mai este acest film o poveste exemplara de prietenie si respect nascuta intre Stonehill si familia Crowley, subliniata de valabilitatea teoriei dezvoltate de catre cercetator – care pana la aceasta confirmare, pastreaza neincasat cecul reprezentand primul obol colectiv pentru finantarea laboratorului sau.
O poveste de viata tragica, dar care datoreaza scenariului si regiei lumina binecuvantata a sperantei. Iar distributia este o performanta rar atinsa intr-un film, pentru ca fiecare dintre actori dau masura de varf a talentului lor si asta poate si din motive emotionale, din empatie pentru eroii interpretati si pentru experienta lor de viata.
O supriza a fost pentru mine Brendan Frazer care construieste un personaj dramatic perfect credibil, determinat pana la orice limita rationala, cu o expresivitate complexa care ii oglindeste pe figura blandete, iubire, disperare, dezamagire, revolta, framantare lasa, framantare constructiva, si multa, multa tenacitate, incredere si speranta. O dovada ca un actor bun, intr-un rol potrivit si sub bagheta unui regizor inspirat, poate da o supramasura a talentului sau. Secondat de Kery Russell, pot sa spun ca s-au completat cu succes unul pe celalalt, jucand o familie credibila, functionala si capabila sa transmita valorile fundamentale cu care a fost investita de scenariu.
Iar Harrison Ford, in rolul doctorului Robert Stonehill („unchiul Bobby” – cum singur se autonumeste in vizita finala la spitalul unde sunt tratati cei doi micuti Crowley), face – fara doar si poate – un rol mare. Pe figura lui se citeste geniul, framantarea, frustrarea, ciudatenia, naivitatea, increderea, renuntarea si o mare rezerva de umanitate si intelegere pentru semenii sai. Si devoaleaza si o caldura, un umor adanc, scoase la lumina de gesturile celor din jur. Este extraordinara scena in care face cunostinta cu micuta Megan, care cu inteligenta si spirit si maturitate, ii ia micul interviu de relationare, ca si scena in care este coplesit de imbratisarea recunoscatoare a lui Crowley – si cu multa mirare, teama, dar si umor, intreaba catre Aillen „ N-o sa ma pupe, nu?”, dar si rasul final, usurat si multumit, al omului de stiinta care intelege ca medicamentul lucreaza, ca enzima isi face datoria, chiar daca nu este varianta procesata de el.
Dar va urma, nu-i asa, o etapa urmatoare, o enzima imbunatatita, de culoare „roz”, cum isi doreste Megan, pe care Meredith Droeger o interpreteaza cu multa naturalete si cu un zambet cald – punte extraordinar de emotionala intre ochii ei si ai tatalui sau.
Si piesele muzicale care formeaza coloana sonora a filmului sunt inspirat alese, detasandu-se acel „Change The World”, scris de Gordon Scott Kennedy, Wayne Kikpatrick si Tommy Sims si interpretat de Eric Clapton.
Oameni ca familia Crowley si dr. Stonehill au schimbat lumea, au facut-o mai buna, au salvat vietile condamnate ale multor copii.
