Et maintenant on va où? (2011) – Where Do We Go Now?
Regia: Nadine Labaki
Distribuţia: Claude Baz Moussawbaa, Leyla Hakim, Nadine Labaki
O critică aspră a societăţii si, de ce nu, a vieţii. O dramă presărată cu momente pline de umor, o frescă a cotidianului, o imagine a ceea ce înţeleg eu prin viaţă: nimic nu e uşor, dramatismul pare să fie prezent la fiecare pas şi totuşi viaţa e plină de frumos, de semne, de imagini ce merită simţite cu o intensitate maximă, în ciuda semnelor care te opresc.
Ca orice femeie născută într-o ţară ce împiedică dezvoltarea sexului frumos prin religie, cultură, dar şi din dorinţa femeilor, Nadine Labaki revine în faţa publicului cu o nouă poveste despre iubire şi despre lipsa de toleranţă şi înţelegere ce împiedică împlinirea acestei iubiri.
Where Do We Go Now? este o poveste simplă în aparenţă, despre coexistenţa creştinilor cu a musulmanilor într-un sătuc uitat de lume, coexistenţă posibilă până în momentul în care tensiunile dintre cele două grupuri izbucnesc în teritoriile învecinate. Iar bărbaţii din satul cu pricina se simt datori să-şi urmeze semenii, moment în care prieteniile se uită, iubirile sunt date la o parte şi securea războiului este dezgropată. Aşadar, pe fondul tensiunilor religioase, lucruri obişnuite în partea aceasta a lumii, regizoarea a ales să evidenţieze puterea femeilor şi rolul deţinut de acestea în societate. De asemenea, iubirea imposibilă este a doua temă a filmului, iubirea dintre un creştin şi o musulmană, care dacă ar fi trecut peste diferenţele religioase şi ar fi reuşit să-şi împărtăşească dragostea, ar fi fost totuşi opriţi de ceilalţi membri ai comunităţii.
Precum în antichitate, atunci când pericolul se apropie şi femeile riscă să-şi piardă din nou soţii şi copiii, acestea trebuie să găsească o soluţie. De data aceasta soluţia este una radicală, nemaîntâlnită şi oarecum oprită de către religia celor două grupuri. Dar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, aşa că totul pare să se rezolve, cu ajutorul Divinităţii, a preoţilor şi a femeilor.
Stilul regizoral al Nadinei este unul poetic, în care imaginile şi muzica se îmbină într-o poveste plină de farmec, care fură ochii spectatorilor. Frumuseţea femeilor arabe, senzualitatea şi vocea lor, tradiţiile care le conferă mister, imposibilitatea anumitor acţiuni, toate acestea au rolul de a spori misterul ce înconjoară lumea asiatică. Nadine, ca membră a acestei civilizaţii ştie acest lucru şi profită de el în filmele sale, oferind spectatorilor o uşă întredeschisă spre tainele lumii din care face parte.
Filmul are câteva imagini de o frumuseţe extraordinară, una dintre ele fiind scena în care Amale (Nadine Labaki) cântă şi dansează cu bărbatul pe care îl iubeşte sau cea în care femeile din sat pregătesc prăjituri pentru bărbaţii lor, prăjituri pe care aleg să le condimenteze cu somnifere, pentru a profita de o noapte liniştită, în care lucruri de importanţă capitală urmau să fie rezolvate.
În ceea ce priveşte interpretarea, regizoarea a ales să interpreteze personajul feminin principal, o interpretare dramatică şi convingătoare, care nu a necesitat eforturi prea mari din partea regizoarei/actriţe, care pare să se fi interpretat pe sine.
Dacă filmele ne-au obişnuit să ne dea o rezolvare, de data aceasta povestea se termină în acelaşi context, fără ca cineva să aibă răspunsul la întrebarea: şi acum, încotro? O privire obiectivă cu tente de ironie asupra unui subiect atât de delicat pentru comunităţile musulmane şi creştine. Soluţia ar fi ca fiecare dintre noi să găsească un răspuns şi o direcţie.
Notă: 8 10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=-Te9c2jReOg’]
