Jojo Rabbit (SUA, 2019)
Regia: Taika Waititi
Scenariu: Taika Waititi (bazat pe romanul Caging Skies, de Christine Leunens)
Distribuţie: Roman Griffin Davis, Thomasin McKenzie, Scarlett Johansson, Taika Waititi, Sam Rockwell, Rebel Wilson, Alfie Allen, Stephen Merchant
Un film aşa cum nu a mai fost până acum, o adevărată capodoperă cinematografică a ultimilor ani, o uimitoare satiră la adresa totalitarismului, în general, şi a nazism-fascismului, în particular; adevărate recitaluri actoriceşti şi o realizare regizorală de un rafinament excepţional. Astfel pot descrie unul din cele mai frumoase, emoţionante şi bune filme pe care le-am văzut până acum. Permiteţi-mi, aşadar, să fiu extrem de subiectiv în ceea ce priveşte „Jojo Rabbit”, una din peliculele nominalizate la Oscar 2020 pentru cel mai bun film al anului 2019.
Modul în care Taika Waititi tratează extrem de delicatul subiect al nazismului şi al Holocaustului este fascinant, emoţionant şi delicat, deopotrivă. Ne aflăm, de altfel, în faţa unei satire acide, dar şi a unui bildungsfilm, o poveste despre maturizare, despre asumarea responsabilităţilor, despre realizarea sentimentală şi morală a unui înfocat băieţel german nazist care, pe parcursul celor aproape două ore, trece de la o stare la alta, de la o idee la alta cu viteza fulgerului. Şi nu pot decât să aplaud entuziast şi entuziasmat creaţia actoricească rafinată pe care o face micul Roman Griffin Davis. Este evident că acest copil talentat va face una din strălucitoarele cariere de la Hollywood (sau nu – căci cine nu ştie câţi copii-actori nu s-au „pierdut” la maturitate). Are şarm, are o eleganţă şi un firesc care, combinate, rezultă într-o explozivă demonstraţie de „aşa da” în ceea ce priveşte actoria de film. Alături de el, străluceşte o altă foarte tânără artistă, Thomasin McKenzie (în simpaticul şi dramaticul, totodată, rol al evreicei Elsa, ascunsă de mama lui Jojo şi care devine obiectul dorinţei şi dragostei ascunse a acestuia din urmă). Actriţa poate vă este cunoscută din filme precum The King (2019), The Changover (2017) sau Leave No Trace (2018), dar trebuie să vă recomand prestaţia ei din Jojo Rabbit, unde se ridică la nivelul tuturor partenerilor ei de platou şi redă prin simple priviri, prin intonaţie, prin gesturi, toată drama interioară şi nu numai care s-a abătut asupra personajului ei, Elsa – această Anne Frank cu un final fericit, această adolescentă evreică cu o ţesătură internă a gândurilor şi emoţiilor ce te uimeşte cu fiecare replică şi apariţie. De altfel, cuvântul şi sentimentul principal ce domină filmul lui Waititi este EMOŢIE. Emoţia devenirii omeneşti, a trecerii de la copilărie la maturitate (într-un mod mai mult sau mai puţin brutal), a schimbării ideologiei unui fanatic, la aflarea şi vederea atrocităţilor şi a realităţii crude pe care naziştii şi-au dorit-o ascunsă de poporul german, dar care a izbucnit fără perdea atunci când nebunia lui Hitler a scăpat de sub control.
Scarlett Johansson a reuşit să mă convingă încă o dată de talentul ei debordant. Nu e de mirare că deja a fost nominalizată la premiul Oscar, la categoria „Cea mai bună actriţă în rol secundar”. Prestaţia ei artistică, în rolul mamei lui Jojo, este strălucitoare, impresionantă, tulburătoare de-a dreptul. Rosie, această femeie care trebuie să fie atât mamă, cât şi tată pentru micul german, este adusă la viaţă cu naturaleţe, eleganţă şi o forţă interpretativă deosebită de actriţa americancă. De notat, în special, momentul dedublării personajului, atunci când femeia este nevoită să joace, pe rând, rolul ambilor părinţi, doar pentru a-i da fiului ei sentimentul de siguranţă. Alături de ea, se evidenţiază însuşi Taika Waititi care preia şi rolul lui Adolf (nimeni altul decât Hitler), prietenul imaginar al lui Jojo. Iată, deci, the stroke of genius pe care regizorul a avut-o, transformând o poveste ce ar fi riscat să cadă în patetism şi tragism, într-o satiră cu tente de comedie cu gaguri, nelipsindu-i, totuşi, profunzimea şi latura socio-umană. Rolul pe care îl face Waikiki nu este neapărat de Oscar, dar rămâne memorabil tocmai prin amestecul de comic, parodie şi chiar dramatism (pe alocuri, foarte rar, dar de notat). Nu pot, desigur, să trec nici peste prestaţiile actoriceşti demne de amintit ale lui Sam Rockwell (emoţionant şi impresionant în rolul unui ofiţer nazist cu un suflet şi o conduită uimitor de blânde şi nonconformiste pentru postul pe care îl ocupă) şi Rebel Wilson (care nici aici nu se dezice de talentul ei de comică).
Jojo Rabbit se constituie, aşadar, într-o reconstruire non-conformistă a unei perioade istorice terifiante, reuşind să ajungă la sufletul publicului datorită delicateţii, sensibilităţii şi candorii cu care spune o poveste ce pare că a mai fost spusă de nenumărate ori, dar niciodată în acest fel. Tocmai acest non-conformism, această abordare complet răsturnată a unor atrocităţi (ba chiar prezentarea lor, pe alocuri, ca fiind ceva normal, cel puţin în viziunea copilului nevinovat) care au marcat istoria mondială a făcut din filmul lui Taika Waititi un preferat al comisiei premiilor Oscar şi nu pot decât să ţin pumnii strânşi pentru ca această peliculă să câştige măcar una din nominalizări.
Nota: 10/10
(Surse foto: IMDb.com, insider.com, jweekly.com, backstage.com, architecturaldigest.com)
