Doraibu mai kâ (2021) – Drive My Car
Regia: Ryûsuke Hamaguchi
Distribuția: Hidetoshi Nishijima, Tôko Miura, Reika Kirishima
‘Drive my Car’ al regizorului japonez Ryusuke Hamaguchi este un film complex și elegiac despre dragoste și doliu, despre artă ca mijloc de ostoire a traumelor personale, despre responsabilitate și despre persistența durerii. Bine construit și excelent jucat a câștigat câteva premii respectabile la mari festivaluri internaționale de film, și a fost nominalizat pentru patru premii ale Academiei. Paradoxal însă, Hamaguchi pare să se fi molipsit de o boală care este răspândită între realizatorii de filme ai marilor studiouri americane – lungimea filmului este de aproape trei ore. În plus, pentru a înțelege psihologia și comportamentul personajelor, este bine să-l fi citit pe Cehov. Povestea filmului se desfășoară în jurul a două reprezentații cu ‘Unchiul Vania’, și fără a cunoaște psihologia personajelor din piesă spectatorii riscă să omită fațete ale eroilor filmului. Este o tehnică des folosită de Haruki Murakami (a cărui povestire a inspirat filmul) pentru care citarea unor opere de artă constituie un mod de a construi un decor adecvat pentru personaje și de ale amplifica trăirile. Spectatorii trebuie deci să fie avizați: ‘Drive My Car’ este un film care oferă mult, dar le cere o participare intelectuală activă.
Prologul cel lung ni-i prezintă pe trei din cei patru eroi ai filmului. Yusuke și Oto Kafuku sunt o pereche de oameni de teatru. El este actor și regizor, ea a fost cândva actriță dar tragedia pierderii unei fetițe cu mulți ani în urmă a determinat-o să părăsească scena și ecranul. Devenită scenarista, își găsește inspirația în timpul partidelor de sex conjugal, când, parcă în transă, inventează povești stranii și romantice, pe care a doua zi le reconstituie cu soțul. Poate pentru a sparge rutina, poate pentru a-și completa inspirația, Oto îl inseala pe Yusuke cu tânărul actor Koji Taaktsuki. O posibilă explicație între cei doi este prevenită de moartea subită a femeii. Doi ani mai târziu (și după genericul filmului) Yusuke și Koji se vor întâlni la Hiroshima, unde regizorul pune în scenă ‘Unchiul Vania’ într-o concepție îndrăzneață, cu o distribuție internațională, și îl alege pe fostul său rival pentru rolul principal. Este o contra-distribuire, dar nu singura. Cei doi împărtășesc dorul pentru femeia pe care au iubit-o, fiecare deține o parte din ea în amintiri și încearcă să depășească durerea și pierderea înțelegând ceea ce lipsește. Apare al patrulea personaj, Misaki Watari, o tânără la vârsta pe care ar fi avut-o fiica lui Yusuke și Oto daca ar fi trăit. Misaki va conduce mașină exotica Saab roșie a lui Yusuke, deoarece regulile festivalului interzic regizorului să o facă pe perioada contractului. Intre bărbatul matur și tânăra femeie are loc un lung proces de cunoaștere reciproca. Îi aproprie nu numai coincidența că ar putea fi tată și fiică și poate fiecare caută inconștient un surogat. În biografiile fiecăruia există o moarte pentru care simt că au o parte de responsabilitate, și doar ajutându-se unul pe celalalt vor putea surmonta.
Asocierea cu Cehov nu este întâmplătoare. Murakami este un scriitor complex, personajele pe care le construiește trăiesc drame din care scriitorul, cititorul și spectatorul pot extrage gânduri despre sensul vieții. Biografiile se intersectează și se influențează, dar până la urmă doar personajele puternice sufletește reușesc să răzbată. Eroul principal alege să pună în scena ‘Unchiul Vania’ pentru că piesa cere actorilor implicare și scoate la suprafață prin intermediul personajelor trăirile lor interioare. Întreaga secțiune dedicată selecției actorilor, repetițiilor și cele trei spectacole (unul cu ‘Asteptându-l pe Godot’ și două cu ‘Unchiul Vania’) dovedesc înțelegere și pasiune pentru teatru și o integrare organică în povestea principală, în buna tradiție a filmelor lui Bergman sau Istvan Szabo. Echipa de actori care interpretează multe roluri de actori este perfect aleasă și dirijată.
Filmul are un al cincelea erou principal, și acesta este un automobil de colecție, un automobil Saab roșu. Este un obiect prețios, desuet dar iubit de cuplul de oameni de teatru, păstrat cu grija și nostalgie de bărbatul rămas văduv. Este și o mașină cam ne-adaptată condițiilor locale, cu volanul pe partea stangă într-o țară unde se circulă pe stânga șoselelor. Dar nu sunt la fel și personajele, cu fascinația lor pentru cultura europeană și nu este așa chiar și Haruki Murakami, cel mai european poate dintre marii scriitori ai Japoniei de astăzi? Iubitorii de film nu pot întârzia să observe că ‘Drive My Car’ se transformă în final într-un ‘road movie’ și că filmul se încadrează într-o serie de producții recente în care automobilele joacă un rol însemnat, incluzând filmul francez ‘Titane’, alta dintre producțiile remarcabile ale anului 2021.
‘Drive My Car’ este un film complex și interesant, dar nu este ușor de urmărit. Cele trei ore (fară un minut) de proiecție sunt greu de justificat și nu trec ușor. Poate că asta este intenționat și că regizorul Ryusuke Hamaguchi a dorit să-și alăture spectatorii în senzația de scurgere dificilă a timpului pe care o trăiesc eroii. Și totuși, multe dintre scene dau senzația de repetiție sau lungire nejustificată a cadrelor, în aproape fiecare dintre ele am avut senzația că se putea tăia o treime și filmul ar fi fost mai concentrat și esența lui mai ușor de asimilat. Cu două filme de calitate care au cucerit ecranele celor mai importante festivaluri internaționale de film ale anului 2021, Hamaguchi devine unul dintre regizorii japonezi ale căror filme le voi urmări cu mare interes în anii următori.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, https://thesheist.com/fall-with-me-drive-my-car-2021/)
