Ordinary People (1980) – Oameni obișnuiți
Regia: Robert Redford
Distribuția: Donald Sutherland, Mary Tyler Moore, Judd Hirsch
Americanii nu prea folosesc expresia ‘cinema de papa’, inventată de criticii și cineaștii francezi adepți ai Noului Val pentru a defini tot ceea ce caracterizează modul de a face filme al generațiilor precedente, de care ei doreau să se îndepărteze. Ar fi vorba despre producții filmate în mare parte în studiouri, scenarii elaborate și de multe ori adaptări ale unor romane sau piese de teatru, un stil de regie foarte atent la detaliu și punând baza pe calitatea jocului actorilor, evitând improvizațiile. După aceste criterii, ‘Ordinary People’ (1980) ar fi un exemplu clasic de ‘daddy’s cinema’. Este și un exemplu că acest mod de a face filme poate genera creații remarcabile, profunde, cu eroi care-și însoțesc spectatorii mult timp după terminarea proiecției. Era filmul de debut ca regizor al lui Robert Redford și a rămas până azi unul dintre cele mai bune, daca nu cel mai bun, film regizat de el.
Titlul filmului se justifică de la primele scene. Ne aflam în casa confortabilă a unui cuplu american, undeva lângă Chicago. Familia Jarrett este o familie cât se poate de obișnuită, dar repede înțelegem că lucrurile nu merg bine și că asta se datorează traumei pierderii într-un accident nautic a fiului cel mare. Conrad, fratele mai mic, are sentimente de culpabilitate și se află în recuperare după o încercare de sinucidere. Calvin, tatăl, afișează o permanentă și falsă mulțumire, în timp ce Beth, mama, își reprimă emoțional orice sentiment, dacă-l are. Cei trei nu vor sau nu pot să comunice intre ei. Singura cale de a-și exprima gândurile și angoasele este prin intermediul ședințelor de terapie psihiatrică pe care le urmează Conrad cu doctorul Berger. Întoarcerea adolescentului la studiile de la liceu, la prieteni și la activitatea de sportiv de performanță sau înfiriparea unei idile cu o fată întâlnită la repetițiile de la corul bisericii sunt permanent amenințate de trauma pe care nu o poate lasă în urma. Familia, departe de a fi un refugiu, amplifică prin necomunicare angoasele.
Robert Redford se așeza pe scaunul regizoral după două decenii de actorie în care devenise una dintre vedetele cele mai faimoase și mai bine plătite ale Hollywood-ului. Înțelegerea și îndrumarea actorilor era punctul său forte și calitatea sa principala ca cineast. Toți actorii din acest film realizează creații puternice și credibile și pentru mulți dintre ei este unul dintre filmele cele mai bune ale carierei. În mod sigur este cazul lui Timothy Hutton care pentru rolul lui Conrad a obținut Premiul Oscar pentru rol masculin secundar. Clasificarea este discutabilă, adolescentul Conrad fiind personaj principal în opinia mea, dar premierea este justificată.
Donald Sutherland este aparent rău distribuit, într-un rol atipic pentru un actor gata să meargă de multe ori la extreme, dar găsește în el resurse de sensibilitate puțin explorate în alte filme. Mary Taylor Moore depășește condiția de vedetă de televiziune cu rolul complex și misterios al mamei incapabile de emoții sau de exprimarea lor. Judd Hirsch își asumă rolul doctorului Berger, rol cheie într-o intrigă care poate fi definită și că un film de publicitate și de promovare a meseriei de medic psihanalist. În fine, avem în acest film și debutul pe marele ecran al lui Elizabeth McGovern, tânără (pe atunci), talentată și sensibilă. Profunzimea psihologică mi l-a amintit în momentele cele mai bune pe Ingmar Bergman. Chiar daca astăzi unele dialoguri par cam lungi și cam teatrale, ‘Ordinary People’ este un film inteligent și emoționant, care l-a lansat cu succes pe Robert Redford ca regizor și a câștigat patru premii Oscar, toate meritate.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
