Catane (2025)
Regia: Ioana Mischie, coproducție România-Italia
Distribuția: Iulia Lumânare, Cristian Bota, Mihai Mălaimare
Catane este un film care surprinde din mai multe puncte de vedere. Debutul în lungmetraj al Ioanei Mischie începe ca o investigație care se dovedește a fi… un joc (mai mult sau mai puțin) ludic, a cărui miză nu se dezvăluie decât treptat. Un inspector și cei doi adjuncți ai săi ajung în satul Catane pentru a investiga dacă într-adevăr toți locuitorii au dizabilități și primesc în mod corect ajutor de la stat. Important în această primă parte este raportul dintre cele 3 personaje principale, care se întrevede încă din prima scenă – inspectorul este prototipul șefului, cel care dă ordine în timp ce se bucură de… un moment de respiro, Stavrache este naivul student aflat în internship, un tip aparent-obedient, iar Magda, deși pregătită profesional, este pe alocuri credulă, deși nu îi lipsește curajul de a spune „Ce-ar fi să mergem chiar noi să desfășurăm investigația?”
Odată ajunși în satul în care fiecare localnic e dinainte pregătit (la propriu!), ni se dezvăluie o galerie de personaje bizare, care prin extravaganță mi-au amintit de personajele urmuziene. Cele două lumi – lumea din sat și lumea satului – pot părea ciudate, dar te cuceresc prin simplitate și – așa cum spectatorul află încă de la început – prin solidaritate. Cea din urmă este intuită în a doua parte a filmului de Stavrache, care spune „Ne-ar trebui și nouă o trompetă”, semn al felului în care puterea se poate manifesta în două lumi aparent incongruente. În cele din urmă inspectorul e convins, atat de locuitori, cât și de camarazi, că satul este într-adevăr unul al oamenilor harnici, în pofida dizabilităților. Înainte să plece, singura care pare pe gânduri e Magda…
Însă ancheta nu poate ajunge la final fără ca Silviu să raporteze către șeful său – aici aș semnala triada Șefilor și felul în care piese de șah se schimbă în funcție de cine/cui raportează. Cucerit de localnici, el își convinge șeful să trimită un ajutor consistent pentru comunitate (ajutor care vine inclusiv cu promisiunea unei afaceri…înfloritoare), dar când este nevoit să se întoarcă din drum realizează că decizia aduce de fapt adevărul nefiltrat despre locuitorii din Catane. Astfel vrea să facă justiție cu mâinile sale…
Puterea ca inechitate
Vorbind despre putere, există în film scena judecății, după ce Comisia Persoanelor cu Handicap află că tot ce au văzut în timpul inspecției a fost o farsă, care se desfășoară într-un cadru neutru, rece, în care personajele se arată pe rând așa cum sunt, de fapt, cu toate nemulțumirile și poveștile de viață care i-au adus în satul Catane. Tot acum descoperim și raportarea lor față de Justiție – „De ce ar trebui să fim corecți? Justiția nu a făcut nimic din ce ar fi trebuit să facă, de asta am facut noi tot.” – care în acest context devine propria lor armă. Astfel, „singurul handicap e mentalitatea”, declară Pamfile, liderul satului în care oamenii au învățat să-și creeze un mod de a supraviețui (inclusiv prin minciună).
Imaginea, simetria cadrelor, și coloana sonoră sunt alte plusuri ale filmului care arată pe de o parte contrastele dintre lumi, dar și accentele de „comedie neagră” (pe care eu aș denumi-o mai curând „satiră”).
Cine sunt cei doi locuitori noi din Catane… asta rămâne să aflați la cinema. Iar despre ospitalitatea românească și avansările care vin pentru cine le dorește mai tare, într-un episod următor…
Filmul este disponibil în cinematografe din 26 ianuarie 2026, distribuit de Forum Film România.
