June Zero (2022)
Regia: Jake Paltrow
Distribuția: Koby Aderet, Adam Gabay, Tzahi Grad
Am avut ocazia de a participa la o vizionare în avanpremieră a unui film care se află de vreo jumătate de an în circuitul festivalurilor internaționale, dar a cărui lansare în circuitul comercial va avea loc doar în săptămânile următoare. Faptul că filmul începe să fie proiectat în săptămâna în care este marcată ziua internațională de comemorare a victimelor Holocaustului (27 ianuarie) nu este o coincidență. ‘June Zero’, filmul regizat de americanul Jake Paltrow (fratele lui …) și scris de el împreună cu scenaristul și regizorul israelian Tom Shoval nu este doar un film despre Holocaust, ci mai degrabă despre impactul Holocaustului asupra societății israeliene. Acțiunea se petrece în anul 1961, în zilele finale ale procesului lui Adolf Eichmann, singurul condamnat la moarte din istoria Israelului, cel pe care Hanna Arendt îl caracteriza ca pe un prototip al ‘banalității răului’. Alegerea acestui moment simbolic de către cei doi scenariști este foarte relevantă. A fost un moment în istorie care a marcat nu numai procesul și pedepsirea unui criminal de război, ci și confruntarea tânărului stat și a lumii întregi cu istoria și cu suferințele supraviețuitorilor, din care mulți mai trăiau în acel moment. Este un subiect care, paradoxal, a fost puțin abordat până acum de cinematografia israeliană.
Pe Adolf Eichmann nu îl vedem niciodată la figură în ‘June Zero’. Îi este refuzată dimensiunea omenească, el este în fapt o abstracție a Răului cu care trebuie să se confrunte ceilalți protagoniști. Paznicii săi sunt selectați dintre cei care nu au avut de suferit direct consecințele politicii naziste, ei sau familiile lor. Condamnarea sa la moarte și execuția pune autoritățile în fața unor probleme neașteptate: cum să facă astfel ca mormântul criminalului să nu se transforme într-un monument pentru adepții săi? Pentru a pune în aplicare decizia de a-l incinera și de a arunca în mare cenușa este nevoie să fie construit un cuptor, căci în religia iudaică și în Israel nu sunt practicate incinerările umane. Un cuptor construit de supraviețuitorii Auschwitz-ului. Aceast situație neobișnuită aduce împreună un grup de personaje insolite: paznicul lui Eichmann a cărui principală sarcină este să-i protejeze viața până la îndeplinirea sentinței, un proprietar de fabrică metalurgică primind comanda fabricării cuptorului, un anchetator supraviețuitor al ghetourilor și al lagărelor morții, un ucenic adolescent care se va maturiza în mijlocul acestei povești primind o lecție de viață și de istorie.
Prima parte a filmului, care mie mi s-a părut cea mai reușită, este povestită din perspectiva lui David, un adolescent dintr-o familie de imigranți din Libia, care se confruntă cu greutățile adaptării la viața într-o țară nouă și cu prejudecățile unei administrații și a unui sistem scolar care îi dezavantajează pe noii veniți evrei originari din țări arabe. Reconstituirea perioadei este minuțioasă și decizia regizorului de a folosi filmare analogica pe peliculă de 16 mm adaugă la sentimentul de autenticitate. (prelucrarea s-a făcut în laboratoare din România). Cred că filmul ar fi avut de câștigat daca păstra această linie, căci există un paralelism între procesul de maturizare al adolescentului, de cunoaștere a faptelor și de înțelegere a semnificației lor și felul în care tânărul Stat Israel se confrunta cu dimensiunile colosale ale ororii și cu traumele supraviețuitorilor ajunși în Tara Făgăduinței. Din păcate acest fir narativ este rupt. Urmează un episod detașat de restul poveștii, în care unul dintre anchetatori este confruntat cu locurile suferinței sale – ghettoul în care a supraviețuit torturilor și a fost martorul morții și suferințelor. Explicația nevoii de a fi martor este emoționantă, dar detașată de restul narațiunii. Povestea revine apoi la zilele finale ale execuției și la ceea ce a urmat după execuție, pentru ca un episod final să pună totul într-un context actual din care nu lipsesc surprizele.
Avem de-a face în ‘June Zero’ cu câteva creații actoricești remarcabile. Tânărul debutant Noam Ovadia umple ecranul și nu pot decât să-i doresc o carieră pe măsură acestui rol. Tsahi Grad impresionează în rolul proprietarului de fabrică. Tom Hagi și Ami Smolartchik sunt emoționanți în două roluri de supraviețuitori, fiecare ducând în felul sau povara suferințelor și a supraviețuirii. Principala problemă a filmului mi s-a părut lipsa de coerență narativă din scenariu. Sunt abordate multe, prea multe teme importante: confruntarea tinerei țări cu traumele imigranților trecuți prin Holocaust, conflictul intern dintre tăcerea supraviețuitorilor și nevoia de a povesti generațiilor viitoare, relațiile dintre sectoarele așkenaz și sefard ale societății israeliene, reacțiile umane în confruntarea cu răul absolut. Fiecare dintre aceste teme ar putea fi subiectul unui film sau al mai multora. Așa cum sunt adunate riscă să se anuleze una pe alta sau să treacă neobservate. Unele aspecte sunt încărcate de emoție, altele sunt tratate cam schematic și caricatural, dar asta este oarecum în tradiția cinematografică israeliană. Lipsa de consecvență narativă și de focalizare tematică scad din efectul cinematografic al unui film care ar fi putut fi memorabil.
La avanpremiera la care am asistat a participat co-scenaristul Tom Shoval. Din cei vreo 25 de spectatori care vizionaseră filmul rămăseseră vreo 15 pentru discuția care a urmat. Asta nu a împiedicat ca opiniile să fie diverse și polarizate, și discuțiile să fie aprinse. Holocaustul rămâne pentru israelieni o temă actuală, legată nu doar de marea istorie ci și de istoriile personale și familiale ale multora dintre noi. Dezbaterile stârnite de asemenea filme și de zilele de comemorare vor continua pentru multă vreme.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
