The Lion King (2019)
Regie: Jon Favreau
Scenariu: Jeff Nathanson, Brenda Chapman, Irene Mecchi, Jonathan Roberts, Linda Woolverton
Coloana sonoră: Elton John, Hans Zimmer, Beyonce, Tim Rice (versuri)
Distribuţie: Donald Glover (Simba), Beyonce Carter-Knowles (Nala), James Earl Jones (Mufasa), Chiwetel Ejiofor (Scar), Billy Eichner (Timon), Seth Rogen (Pumbaa), Alfre Woodard (Sarabi), John Oliver (Zazu), John Kani (Rafiki)
Sunt lucruri despre care nu îţi este întotdeauna uşor să vorbeşti. Sunt altele despre care nu trebuie să vorbeşti, pentru că rişti să le strici magia şi să le analizezi prea mult, distrugându-le aura aceea indescriptibilă. Din păcate, meseria de critic de teatru/film/artă te împiedică uneori să te bucuri cu simplitate şi inocenţă de acte culturale importante. Chiar şi subsemnatul a păţit-o de câteva ori: Faust-ul lui Purcărete, Îngropaţi-mă pe după plintă de la Bulandra. Şi acum mi se întâmplă la fel cu cea mai recentă producţie Disney pentru marele ecran, The Lion King, varianta live-action.
Desigur că, asemenea majorităţii iubitorilor studiourilor Disney, văzusem varianta animată în copilărie. Şi trebuie să recunosc faptul că Regele Leu a fost una din dezamăgirile mele ca şi spectator la vârstă fragedă. Nu m-a impresionat absolut deloc, muzica m-a lăsat rece, povestea mi s-a părut mult prea lungă şi greoaie. Dar timpul trece. De-a lungul anilor, am avut ocazia să ascult melodii din coloana sonoră a animaţiei şi, încetul cu încetul, am prins drag de anumite fragmente, am început să înţeleg mai multe din mesajul aflat în spatele muzicii şi al versurilor. Şi, de curând, am decis să revăd acest desen animat de car mă îndepărtasem atât de mult. Şi, aşa cum mă aşteptam (sau poate că nu), am privit totul cu alţi ochi. Am înţeles mult mai bine această fabulă atât de cunoscută şi iubită de public. Însă nimic nu m-a putut pregăti pentru experienţa pe care urma să o am la Imax-ul din AFI Cotroceni, pe 17 iulie 2019 (o dată pe care nu o voi uita, aşa cum nu uit nicio vizionare a Faust-ului lui Purcărete).
2019 pare a fi fost un an foarte fructuos pentru studiourile Disney şi, mai ales, pentru revitalizarea unor mai vechi capodopere, transformate acum în „live-action movies” (filme care au renunţat la animaţie şi folosesc fie actori, fie creaţii real-virtuale create pe calculator, aşa cum e cazul peliculei The Lion King). Unele asemenea producţii au fost mai reuşite, altele nu foarte. Totul a depins de regizori, de scenarişti şi chiar de distribuţii. Se pare, însă, că în cazul poveştii lui Simba, toate planetele s-au aliniat spre a da naştere unei frumoase poveşti cinematografice, spuse cu ajutorul unor imagini incredibile din Africa, suprapuse pe un scenariu strălucit şi însoţite de animaţii pe calculator deosebite şi o coloană sonoră de zile mari. Şi când te gândeşti că regizorul este unul din cei mai mari actori comici de la Hollywood, Jon Favreau (mulţi probabil că îl ştiţi din rolul lui Happy Hogan din seria Marvel), atunci totul parcă devine şi mai incredibil. Pentru că The Lion King nu este nici pe departe o comedie, aşa cum ne-a obişnuit, în general, Disney. Este o dramă în toată puterea cuvântului. „Da, dar există şi momente amuzante”, ar putea spune unii cârcotaşi. Ei bine, le răspund eu, drama (conform teoriei teatrale) exact în asta constă – îmbinarea şi echilibrarea elementelor tragice cu cele comice. Sau, mai pe înţelesul tuturor, „e ca-n viaţă: râsu’-plânsu’!” Tocmai aici rezidă măiestria şi genialitatea acestui film – ştiinţa de a balansa într-un echilibru aproape perfect aspectele „funny” cu cele serioase şi profunde, aspect din care se naşte chiar un mic catharsis (nu, nu cred că acest termen este exagerat şi voi explica mai jos de ce).
Puţini dintre spectatori poate ştiu sau au realizat că tema principală din The Lion King seamănă izbitor de mult cu cea dintr-o altă cunoscută capodoperă a artei universale: tragedia Hamlet, de William Shakespeare. Şi asta pentru simplul fapt că, într-adevăr, povestea africană se bazează pe celebra piesă de teatru, este o adaptare pentru copii şi tineri a istoriei prinţului Danemarcei. Dacă e să analizăm cu atenţie scenariul poveştii lui Simba, observăm imediat similitudinile cu textul shakespearian: un tânăr prinţ care trebuie să se lupte cu propriul unchi care i-a omorât tatăl şi a uzurpat tronul, o tânără prinţesă de care prinţul este îndrăgostit şi pe care, pe alocuri, o respinge din neputinţa şi neştiinţa de a o iubi, un unchi malefic care îi face curte propriei cumnate. Sună mai cunoscut acum, nu? Iar Jon Favreau a ştiut să îmbine de minune această clasică poveste cu atmosfera atât de specială a savanei şi junglei africane. După cum am amintit deja, cadrele de ansamblu cu peisajele luxuriante şi aride îţi dau un sentiment de infinit, de putere asupra vieţii şi a morţii, ca şi cum tu însuţi ai fi regele întregului pământ pe care îl atinge lumina (aşa cum îi spune Mufasa micului Simba într-una din cele mai impresionante scene ale filmului).
Desigur, există voci în critica internaţională de film, care aduc acuze noii producţii Disney şi spun că varianta animată, din 1994, ar fi net superioară şi că cea din 2019 este mai apropiată de o dramă pentru adulţi combinată cu un documentare despre animalele din Africa. Cât se poate de fals. În primul rând, nu ai cum să compari două lucruri complet diferite. Un desen animat are un anumit public-ţintă, în timp ce un film live-action este cu totul altceva. Da, poate că povestea pare mai întunecată în ziua de azi, poate că momentele comice sunt mai umbrite de cele tragice, poate că cei mici vor pleca cu mai multe întrebări. Dar, totuşi, dacă stăm să ne întrebăm – când a fost The Lion King un film pentru copii? Chiar şi animaţia din anii `90 era mult prea profundă pentru capacitatea intelectuală a copiilor. Să nu uităm că este o poveste în proporţie de 80% politică (până şi viziunea Hakuna Matata asupra vieţii a lui Timon şi Pumbaa are un ecou politic), care include moarte, dorinţă de ascensiune socială, sex şi lupta pentru putere. Nicidecum subiecte potrivite pentru un public prea fraged şi inocent. Probabil că acesta e şi motivul pentru care The Lion King este mai popular printre părinţi, bunici, mătuşi şi unchi. Ca o mică paranteză, când veţi vedea filmul, fiţi foarte atenţi la rolul hienelor în toată povestea, modul în care maleficul Scar le manipulează fără scrupule şi, în cele din urmă, destinul acestuia dictat de felul în care a condus şi a păcălit pe toţi din jur. E posibil ca toată această parte din poveste să vă pară foarte cunoscută şi să faceţi anumite legături cu actuala societate socio-politică.
Muzica filmului este aproape identică cu cea din 1994. Elton John s-a întors pentru a reface câteva dintre melodiile din animaţie – şi trebuie să spun că aceste cântece devenite iconice şi-au păstrat intact farmecul – şi i s-au alăturat în această muncă Beyonce (cea care îi dă viaţă Nalei), Tim Rice (care semnează şi de data aceastra versurile) şi celebrul compozitor de muzică de film Hans Zimmer. Rezultatul este o partitură apropiată de o operă pop-rock, cu momente de strălucire vocală şi, bineînţeles, cu binecunoscutele influenţe populare africane. Se adaugă acestor melodii şi una nouă, compusă specială pentru pelicula din 2019 şi interpretată exemplar de Beyonce, care etalează din nou o voce puternică, cu inflexiuni de jazz şi catifelarea aceea atât de specială.
Cât despre distribuţie, actorii au fost aleşi pe sprânceană. Donald Glover îşi împrumută vocea puternică, plină de tinereţe şi avânt, regelui Simba, în timp ce Beyonce este o Nala dornică de dreptate, dar şi de a de a fi iubită de tânărul prinţ al junglei (aspecte ce se simt din voce şi din modulaţiile ei). Chiwetel Ejiofor creează doar din corzile vocale imagini terifiante în rolul maleficului unchi al lui Simba, Scar, iar James Earl Jones îşi reia legendarul rol al lui Mufasa, pe care l-a interpretat şi în animaţia din 1994. Alături de ei, Billy Eichner şi Seth Rogen (doi din cei mai talentaţi şi à la mode comedieni de la Hollywood) sunt simpaticul duo Timon şi Pumbaa şi ambii reuşesc cu brio să aducă zâmbetul pe buzele spectatorilor exact în momentele în care tragedia este atât de puternică, încât devine de nesuportat. De altfel, aceste două personaje (care, dacă e să continuă comparaţia cu Hamlet ar fi o combinaţie între cei doi gropari şi Rosencrantz şi Guildenstern), împreună cu Mufasa şi Scar, sunt cele mai reuşite personaje atât din animaţia din 1994, cât şi din filmul din 2019. Nu înseamnă că ceilalţi ar fi de neglijat, însă aceştia patru rămân pe retina afectivă şi mentală a publicului mult timp. Şi eu aş adăuga, ca o alegere pur personală, puternicul şi emoţionantul personaj Rafiki (căruia în această versiune îi împrumută vocea carismaticul John Kani). Profunzimea, înţelepciunea şi delicateţea bătrânului mandril sunt atât de impresionante, iar rolul lui este atât de important în redescoperirea propriului sine al lui Simba, încât nu avea cum să nu păstrez în suflet acest personaj memorabil.
Din păcate, nu voi merge mai departe cu mărturisirile personale legate de acest film, pentru că tot ce am simţit şi experimentat este mult prea personal încât să fie împărtăşit. Mai mult, cred că fiecare dintre cei care vor vedea The Lion King vor avea propriile revelaţii şi vor înţelege în felul lor această capodoperă a studiourilor Disney pe care nu trebuie să o rataţi sub nicio formă. Şi pe care veţi simţi nevoia ca, din când în când, atunci când vă pierdeţi busola interioară, să o revedeţi şi să vă repoziţionaţi pe propria hartă.
