Când se lasă seara peste București sau metabolism (2013)

Când se lasă seara peste București sau metabolism (2013)

Scenariul si regia: Corneliu Porumboiu
Distributia: Bogdan Dumitrache, Diana Avramut, Mihaela Sirbu, Alexandru Papadopol

Va salut putin trista, putin multumita!

Sa incep cu vestea buna, aceea ca sunt multumita si care veste se trage din faptul ca fortuit, nu am ramas la conferinta de presa dupa vizionarea filmului. Astfel ca nu am lasat nimic sa-mi vicieze impresiile.

Si sa inchei cu tristetea… care se trage din faptul ca am vazut filmul si mi-am cam dat si eu peste cap metabolismul :).Sinopsisul il aveti la indemana mai peste tot in media, astfel ca nu are rost sa-l reiau aici.

Nu sunt adepta filmelor cu cadre lalaite, labartate, care nu ma duc nicaieri si care nu ma incarca cu niciun fel de emotie cinematografica. Nu poveste articulata inteligent si care sa-mi excite neuronii in fata unei experiente interesante de viata, nu personaje cu care sa empatizez sau viceversa, pe care sa le urasc, nu estetica care sa-mi etaleze imagini plastic graitoare in sprijinul intelegerii vreunui mesaj…

Am simtit uneori ca undeva, dedesubt, exista un filon real al vietii, dar ingropat atat de adanc intr-un munte de metabolism zdruncinat, incat poate numai printr-o exploatare cu cianuri i-as putea detecta stralucirea aurifera la suprafata. Dar chiar si in aceste momente m-am simtit amenintata de aripa maladiv-periculoasa a parelnicilor trairi si zbuciumuri ale personajului, “regizorul Paul”.

Am inteles cu mare greutate ca ideea se hraneste din travaliul intelectual-creator al regizorului cioplindu-si “statuia film”, cu instrumentele profesiunii sale, in “marmura” peliculei. Si in conditiile specifice utilizarii filmului de 35 mm sau a digitalului, fiecare cu avantaje/dezavantaje. Dar refuz sa cred ca Porumboiu isi atinge astfel “targetul”. Cel putin… nu pentru spectatorul de cinema care ma aflu.

Si pas cu pas, cadru cu cadru, m-am incrancenat, m-am inchis, n-am rezonat… ba din contra, m-am enervat chiar si in lunga preumblare bucuresteana, privind strada Eminescu prin parbrizul autoturismului lui Paul, ca sa nu mai vorbesc despre la fel de lunga scena a mesei luata de acesta alaturi de Alina, in restaurantul japonez. Ea, apucand delicat, dar hotarat dumicat dupa dumicat si mestecand extrem de civilizat, el hapaind plecat asupra farfuriei… ca sa nu mai vorbesc despre dialogul filozofic-suprarealist, cu finalitate absconsa si absurda.

El – cu incrancenarea si crisparea mai degraba a unui hepatic, decat a unui ulceros (sau atins gastric 🙂 ).

Ca sa nu mai vorbesc despre maniera extrem de static-fixa a camerei, detasata, indepartata, rece si inadins neprietenoasa, care prinde intotdeauna figurile actorilor numai in profil. Daca ma intrebati cum arata Diana Avramut, va spun cu mana pe inima ca Nu stiu. Poate ca aici ar trebui sa scormon si sa descopar vreun mesaj… poate nu conteaza fata, poate nu conteaza ochii si expresia lor… poate individualitatea nu conteaza, poate conteaza povestea, mesajul… care mesaj?

Am impresia ca am descoperit ceva autoironie, pe masura ce inserarea se lasa peste Bucuresti … Un Bucuresti redus in finalul filmului la

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=9Ex0MQt86Zo’]

Ah – si sa nu uit un segment de dialog – din nou la un pranz – dintre cei doi regizori ( 🙂 aici iata, un Papadopol filmat din fata, dar… fara focalizare)  si actrita – cu referire la Monica Vitti… Antonioni fiind probabil unul dintre idolii lui Porumboiu!

Nota: 4.5/10, in ideea ca poate eu nu am suficienta pregatire si minte pentru a intelege acest film 🙂

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=6UZfXljQSOE’]