Borg vs. McEnroe: Înfruntarea secolului (2017)
Regia: Janus Metz
Scenariul: Ronnie Sandahl
Distribuţia: Sverrir Gudnason, Shia LaBeouf, Stellan Skarsgård, Tuva Novotny
Probabil că mai dificil decât să adaptezi un roman, o nuvelă ori o serie de benzi desenate, este să „adaptezi” viaţa unui sportiv. Oricât de spectaculoasă ar fi fost ea, trecerea de la fapte (în cazul de faţă legendă) la film poate șterge din sclipici, artificii și dramatism.
Filmul lui Ronnie Sandahl nu redă pe deplin însemnătatea finalei masculine de la Wimbledon din 1980, dar e greu de crezut că asta își propune. Observând lumina din cele mai multe cadre, întreaga scenografie fidelă anilor 70 (atmosfera autentică pe care o construiește rivalizează cu cea din „A single man”), jocul subtil (Sverrir Gudnason are un rol dificil, dar reușește să exprime din câteva gesturi, un zâmbet abia sugerat și privirea de cele mai multe ori blândă, o lume de emoţii reţinute și sentimente inhibate) sau paralela dintre cei doi sportivi și lumile lor, ne dăm seama că povestea spusă de Janus Metz nu este doar a celor doi tenismeni, ci a oricărui sportiv de performanţă.
Strivit între presiunea generată de așteptările celor din jur și incapacitatea de a digera înfrângerea, singurul care îl înţelege pe Borg și cu care suedezul se identifică este rivalul său, cel pe care întreaga lume îl consideră diametral opus. Impresionant este însă faptul că spectatorul vede povestea din perspectiva protagoniștilor. Talentul nu mai pare o binecuvântare, ci o povară, aproape o boală incurabilă care îi aruncă pe cei ce suferă de ea, într-o singurătate copleșitoare. Fie că este vorba de tabieturile (uneori la graniţa cu nebunia) lui Borg, sau de ieșirile necontrolate ale lui McEnroe, reușim să ne dăm seama că oricât ar fi de diferite, ele sunt simptomele aceleiași mladii.
Alegerea scenaristului de a insera scene din copilăria celor doi sportivi (în care ni se sugerează fragilitatea și nesiguranţa drumurilor lor) aplifică dramatismul, montajul dinamic și coloana sonoră (mai ales atunci când este prezentat McEnroe) cresc ritmul, iar filmarea cu camera în mână (imaginea „tremurată”) apropie spectatorul de subiect.
Lipsește twistul și nu putem vorbi despre o poveste cu structură clasică; dar avem parte de autenticitate în privinţa perspectivei din care ne sunt redate evenimentele, de un joc bun al actorilor, imagine și scenogrfie de nota zece și binevenite nostalgii, emoţii și suspans. În plus, scene precum cea în care suedezul plătește cafeaua sau cea în care americanul se confruntă în vestiar cu conaţionalul său, compensează orice neajuns de natură narativă.
Un film relaxant, cu resurse nebănuite de luciditate și candoare.
