Baby Driver (2017)
Regia și scenariul: Edgar Wright
Distribuţia: Ansel Elgort, Kevin Spacey, Jamie Foxx, Lily James, Flea, Jon Hamm, Jon Bernthal
Deși am fi tentaţi să credem că mergând la cinema vom vedea un film destul de bun, cu notă mare pe IMDb, muzică pe care o vom asculta apoi pe repeat și scene de acţiune care ne vor face să ţopăim (în sinea noastră), vom descoperi că ne-am înșelat. De fapt, Baby Driver este precum lumina, corpuscul și undă. Pe de-o parte un film de nota 10+, mai fermecător decat Kevin Spacey, cu cadre secvenţă ameţitoare, pe o muzică ce te îmbie să dansezi și cu un scenariu din care sar scântei la fiecare viraj al actorului principal. Pe de altă parte, un (alt) film cu acţiune neverosimilă și scene care stau una lângă alta doar pentru că au fost cusute (cu aţă albă) în acest fel.
Prima parte (și cea mai întinsă ca durată) curge lin, crește în intensitate de la cadru la cadru și are echilibru. Uneori dă senzaţia de videoclip hip, în care se întrec numeroase elemente (ritm, chimie între personaje, dramatism și o regie impecabilă), iar muzica e regina. Pare că scenaristul deţine un magnet invizibil care te atrage în poveste. Fantezist dar realist, amuzant și cuceritor, cu dragoste adolescentină, acţiune montată pe muzică pe cât de cool, pe atât de surprinzătoare; un roller coaster eliberator de endorfine, care până la un punct funcţionează impecabil. Iar dacă nu pretinzi de la un film să rezolve situaţia politică, să te sprijine emoţional sau să-i ducă pe copii la școală, atunci Baby Driver te va răsplăti din plin pentru preţul plătit pe bilet.
Totuși, înainte ca mirarea că vezi un film atât de bun să se instaleze complet, vei observa că scenaristul pierde controlul volanului și cu toate că muzica rămâne la același nivel, povestea iese în decor. Deși acţiunea se intensifică, ritmul scade. Magnetismul care exista între personaje se pierde. Unele scenele sunt comprimate, iar în final nu poţi să nu te întrebi ce s-a întâmplat.
Gustul amar nu este atât de puternic încât să anuleze efectul primei părţi. Cu atât mai mult cu cât finalul rămâne unul deschis. Dar senzaţia că ar fi putut să fie mai mult, te poate bântui o vreme.
