Regia: Frank Capra
Actori: Cary Grant, Priscilla Lane, Peter Lorre, Josephine Hull, Jean Adair
Mortimer, interpretat de Cary Grant, intr-unul din rolurile pe care nu le-am apreciat (mi s-a parut corect, rece, fara entuziasm), este critic de teatru si, in ziua casatoriei, doreste sa plece in luna de miere, dar nu inainte de a-si lua ramas bun de la matusile sale. Acestea insa, cu zambetul pe buze, aflate in mijlocul unei familii (incluzandu-se si pe ele) care coboara vertiginos pe panta nebuniei, ascund secrete tenebroase: sub masca ajutorului obstesc, pline de omenie, adapostesc temporar batrani ramasi singuri, care nu mai au nicio placere de la viata.
Ele considera asta ca o ultima dorinta si incep sa ii ucida si sa ii inmormanteze in pivnita, cu slujba de rigoare. Pentru Mortimer, aflarea acestui secret este innebunitor, in adevaratul sens al cuvantului si nu stie cum sa scape din aceasta dilema. Lucrurile se complica atunci cand fratele lui, Jonathan, la randul sau un asasin cu sange rece, isi face aparitia inapoi acasa, evadat dintr-o inchisoare.
Cele mai bune roluri le fac, fara discutie, matusile lui Mortimer, Martha si Abby, interpretate de Jean Adair si Josephine Hull. Despre Cary Grant, am specificat mai sus ca rolul il solicita prea mult si exagereaza unele scene, chiar daca se integreaza in total si poate chiar asta i-a cerut regizorul. Amuzamentul se instaureaza treptat in film, este agreabil, simpatic, desi unii dintre spectatori nu l-ar gasi, peste ani, a fi deosebit. Oricum un asemenea film a reprezentat mereu un punct de reper pentru filmele noir, dar si pentru intorsaturile de situatie din comediile de gen.