Andrei Koncealovsky este încă aici: Dorogie tovarishchi (2020)

Dorogie tovarishchi (2020)
Regia: Andrey Koncealovsky
Distribuția: Yuliya Vysotskaya, Vladislav Komarov, Andrey Gusev

‘Dear Comrades’ (2020) prezentat în premieră mondială la Festivalul de la Veneția unde a câștigat premiul special al juriului demonstrează că la vârsta de 83 de ani Andrei Koncealovsky nu se mulțumește cu statutul de legendă vie. Scenaristul primelor filme ale lui Andrei Tarkovsky, regizorul care i s-a alăturat lui Tarkovsky și propriului său frate mai mic Nikita Mihalkov în realizarea unor filme excepționale din anii ’70 care semnalau în cinematografie, înainte de glasnost-ul lui Gorbaciov, dezghețul care avea să vină s-a întors în ultimele decenii în Rusia după un stadiu furtunos la Hollywood și realizează odată la câțiva ani câte un film semnificativ. ‘Dear Comrades’ este unul dintre cele mai bune ale carierei sale, o privire necruțătoare asupra unui episod întunecat al represiunii totalitare din perioada sovietică, un film despre care se poate spune că vine cu câteva decenii prea târziu dar că este în continuare actual ținând cont de evoluțiile politice din Rusia ultimilor ani. Este în orice caz un film remarcabil și prin conținut și prin felul în care mesajul este transformat în imagini și transmis spectatorilor.

Confuzia valorilor și prăpastia dintre idealuri și realitate domină filmul. Perioada în care se petrece acțiunea este una dintre cele considerate relativ ‘liberale’ în istoria URSS, cea în care la conducere se afla Hrușciov. Aceste denunțase crimele lui Stalin (la care fusese părtaș cel puțin prin pasivitate) după moartea acestuia, dar continua o politică de concurență cu Vestul în exterior și de represiune în interior. Pentru a-și atinge ambițioasele planuri economice conducătorii sovietici supuneau populația unor grele încercări economice și orice tentativă de revoltă era suprimată, la nevoie prin forță. Confuzia domnea în rândurile populației. ‘Pe vremea lui Stalin scădeau prețurile, acum ele cresc’ îi auzim spunând pe cetățenii sovietici din zona Donului în care se petrece acțiunea filmului. Tinerii și muncitorii cred cu naivitate în aparenta democratizare și în drepturile înscrise în Constituție, dar atunci când și le revendică și când recurg la grevă și demonstrații pentru a protesta împotriva problemelor economice răspunsul partidului și al uneltelor sale de represiune sunt gloanțele și arestările. Liuda, eroina principală a filmului (interpretată excepțional de Yulia Visotzkaia) este activistă în comitetul orășănesc de partid, nu prea importantă în rang, dar destul de semnificativa pentru a beneficia de aprovizionare direct din depozite în timp ce concetățenii ei stau la cozi nesfârșite pentru orice. Este îndoctrinată și tânjește după Stalin (‘pe vremea lui știam cine sunt dușmanii’). Când fata ei (Yulia Burova), muncitoare în fabrică, dispare după ce demonstrațiile sunt înăbușite în sânge, devotamentul ei față de partid este pus la mare încercare. Tatăl invalid și alcoolic (Serghei Erlish), păstrează în cufăr uniforma de cazac și icoana Maicii Domnului de la Don, legături ascunse cu teamă cu un trecut pe care autoritățile îl doresc uitat și îngropat. Dilemele și prăpastiile ideologice domina relațiile dintre generații în condițiile în care adevărurile nu pot fi spuse nici intre părinți și copii între pereții propriilor case.

Cinematografia este rece, aproape documentară. Koncealovski folosește peliculă alb-negru și formatul de ecran 4:3 specific studiourilor Mosfilm din anii în care se petrece acțiunea. Spectatorilor din România le vor fi familiare multe situații și evenimente. Revoltele pe care le vedem pe ecran și despre care poate că nu am știut nimic sunt similare celor petrecute la Brașov sau pe Valea Jiului. Represiunea și dispariția cadavrelor victimelor este similară scenariului încercat la Timișoara în 1989. Ședințele nesfârșite ale birocrației de partid, corupția și lașitatea activiștilor, intervenția conducătorilor de la ‘centru’, cozile la alimente și lipsurile materiale de care suferă populația, teama de KGB, toate sunt familiare. Omenia apare acolo unde nu ne așteptăm – gesturi omenești de solidaritate, refuzul unor ofițeri de a-și înarma soldații împotriva poporului, KGB-istul care o ajuta pe Liuda în momentele cele mai grele. Ceea ce pare diferit este confuzia ideologică de care par să fie dominate personajele. Liuda este incapabilă să trăiască într-un alt sistem de referință decât cel comunist (‘fară comunism cu ce rămânem?’). Adorația față de Stalin pare a fi un fel de complex Stockholm care scapă oricărei logici. Koncealovsky nici nu încearcă să-l explice. Poate această atitudine fi considerată un simbol al istoriei Rusiei din ultimul secol? Răspunsurile sunt lăsate pe seama spectatorilor.

Nota: 10/10

(Sursă fotografii: IMDb.com, Cinematerial.com)