Adieu les cons (2020) – Adio, proștilor!
Regie și scenariu: Albert Dupontel
Cu: Albert Dupontel, Virginie Efira, Nicolas Marié, Jackie Berroyer
Jocul cu viața și de-a viața este, de cele mai multe ori, unul cât se poate de serios și cu final cât se poate de dramatic. A jongla cu elemente ale vieții poate fi periculos, dar și fascinant. Și atunci când arta preia aceste giumbușlucuri și le transformă într-un element al său, totul poate deveni extrem de interesant, captivant, ba chiar exploziv. Asta a făcut și Alber Dupontel, acest artist extrem de talentat, pe care l-am descoperit abia acum, dar ale cărui reușite le voi urmări cu siguranță de-acum încolo. Prin pelicula sa, Adieu les cons (Adio, proștilor), Dupontel a reușit să realizeze o operă de artă în imagini, o comedie spumoasă, cu puternice accente dramatice, în care se înlănțuiesc evenimente aproape incredibile, duse dincolo de limita simțurilor noastre, dar care pot și vor face deliciul oricărui tip de public, indiferent cât de pretențios ar fi acesta.
De ce? Simplu. Pentru că regizorul-scenarist a știut să preia din multitudinea de întâmplări care mai de care mai colorate și mai diverse ale existenței umane exact pe acelea care ar da un plus de savoare unui film, dar și pe cele care pot stârni indiscutabile emoții în sufletul celor mai de piatră spectatori. Și reușește din plin, căci Adieu les cons nu a câștigat degeaba atâtea premii, cu toate că este o producție veche doar de un an: Premiul César pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru cel mai bun production design, pentru cel mai bun regizor, pentru cel mai bun scenariu original și, nu în cele din urmă, pentru cel mai bun film al anului 2020. Nu este deloc de mirare că aceste Oscar-uri ale industriei cinematografice franceze au fost acordate cu atâta ușurință peliculei de față.
Putem vorbi de o capodoperă a ultimilor ani în domeniul filmului de comedie european și chiar internațional. Totul este în limita unui bun-simț și al unui rafinament tipic francez. Nu se întrece nicio măsură (așa cum recomandă și Shakespeare în celebrul monolog hamletian despre teatru), acțiune este cât se poate de bine condusă, iar lanțul de evenimente este extraordinar de verosimil, în ciuda improbabilității de a exista o asemenea acțiune amplă în viața de zi cu zi. Dar tocmai acest paradox dintre realitatea și ficțiunea care se împletesc de minune în filmul lui Dupontel transformă ceea ce ar putea fi o comedie bufă într-o bijuterie în imagini care nu are cum să lase pe cineva indiferent.
Cu toate că Marea Britanie a fost, este și va fi o maestră în ceea ce privește domeniul teatrului, al actorilor și al filmului, nu cred că cineva îi poate imputa Franței faptul că nu se pricepe la aceste arte atât de îndrăgite. Cu atât mai mult cu cât vorbim de umor, de comedii dintre cele mai reușite. Sigur că există și excepții (chiar eu am asistat la niște producții scenice și pentru ecran destul de șubrede și șarjate), dar per-total, când spun l’Hexagone, mă gândesc inevitabil la Comédie Française, această adevărată instituție națională cu o vechime de peste 300 de ani, mă gândesc la celebrii Fernandel, Bourvil și Louis de Funès, evident la Molière, dar și la Eugène Ionesco. Iată, deci, cât de puternică este comedia în Franța. Câte nume legate de ludic și de umor de cea mai bună calitate.
Cu toate acestea, tot ce ține de acest gen al artei spectaculare este tratat de artiștii francezi cu extrem de multă seriozitate și implicare, rezultând de aici adevărate capodopere. Și în cazul lui Adieu les cons avem de-a face cu același echilibru dintre gaguri și sobrietate. Ba chiar aici vedem acest aspect mai puternic decât în alte realizări ale ultimilor ani. Titlul lui Albert Dupontel este titrat fie „comedie dramatică”, fie „comedie neagră”. Cred că ambele etichete pot fi valabile, la care eu aș mai adăuga și „tragicomedie” sau „farsă dramatică”. V-ați putea întreba de ce asemenea expresii împrumutate din lumea artei scenice? Căci filmul de față are o însemnată teatralitate. Se observă cu ușurință rezolvările și întorsăturile de situație proprii unor comedii precum cele ale lui Molière.
Pot afirma cu ușurință că dacă se va găsi un dramaturg inteligent, cu un simț al scriiturii pentru scenă, Adieu les cons ar putea fi lejer transformat într-unul din cele mai bune și de succes spectacole de comedie ale ultimului deceniu. Pur și simplu pentru că subiectul abordat de Dupontel este unul cât se poate de uman și la îndemâna înțelegerii unui sector larg de public. Atunci când tânăra Suze Trappet descoperă că mai are de trăit foarte puțin din cauza unei maladii rare, se decide să își regăsească fiul pe care l-a dat spre adopție la naștere. Aceasta primă tramă a filmului pune în mișcare tot acel lanț de evenimente (in)credibile care fac deliciul oricui urmărește filmul. Iar cei trei actori care se desfășoară din plin pe ecran fac din cele trei roluri ce le-au fost încredințate trei bijuterii cu tente tragi-comice de excepție. Virginie Efirea împletește cu măiestrie o tristețe, o melancolie continuă a femeii tinere aflate în fața unei morți iminente cu o bucurie a jocului, alternând cu ușurință momentele de plâns cu cele în care transpare fericirea pură în legătură cu copilul pe care urmează să îl găsească.
Apoi, Nicolas Marié m-a impresionat prin giumbușlucurile mimicii sale. Nu este ușor să ai în mâini un astfel de personaj orb pe care să îl transformi într-un jucăuș naiv, cu suflet bun, fără a pica în ridicol. Căci actorul face totul cu mult bun-gust, cu măsură, fără a șarja nicio clipă, aducând încântare, hohote de râs și, din când în când, câte un zâmbet de compasiune. Mi-a amintit de marii comici francezi, în special de Fernandel, cu umorul său fin, intelectual și cu o doză subtilă de tristețe. Nu în ultimul rând, Albert Dupontel (care, da, și joacă un rol principal) construiește cu migală și atenție la detalii un personaj fascinant, poate cel care suferă cele mai multe transformări de personalitate din film. Spre deosebire de ceea ce s-ar putea crede (dându-și un rol important în propriul său film ar fi existat riscul de a nu se putea vedea „din afară” și de a pica la rându-i într-un soi de ridicol), Dupontel captează atenția publicului prin rafinamentul și subtilitatea creionării personajului său.
Iată, deci, un film pe care vi-l recomand cu toată căldura, pe care nu trebuie să-l ratați, cu atât mai mult cu cât Independența Film ni-l aduce în sălile de cinema începând cu 9 iulie. Dacă vreți să vă binedispuneți timp de o oră și jumătate, dacă vreți să uitați de problemele de zi cu zi și să râdeți cu poftă, dar și dacă aveți nevoie să vi se amintească de lucrurile cu adevărat importante din viață și să fiți uimiți de un final neașteptat, nu ocoliți multi-premiata peliculă a lui Albert Dupontel, Adieu les cons.
Nota: 9.5/10
(Surse foto: www.imdb.com, https://news.in-24.com/, www.dailyhindnews.com)
