”Lady Sings The Blues”, de Billie Holiday și William Duffy
Editura Nemira, București, 2020
Traducere: Ruxandra Toma
Billie Holiday, una dintre cele mai cunoscute cântărețe de blues, jazz și swing oferă în volumul autobiografic o lecție dură despre sinceritate. Având ca punct de plecare copilăria cumplită, petrecută la Baltimore (unde făcea comisioane pentru un bordel ca să-i poată asculta pe Louis Armstrong sau Bessie Smith), și ajungând pe scenele din Harlem și în sălile arhipline unde a susținut spectacole alături de Count Basie Orchestra, Billie vorbește mai ales despre rasismul care a urmărit-o și despre dependența de droguri.
Povestea ei rămâne ancorată în tragedie, anii petrecuți în sărăcie au marcat-o profund, iar dependența ulterioară nu a făcut decât să agraveze lucrurile. Lady Sings the Blues, a fost reluată în numeroase cărți și pusă în scneă în 1972. David Ritz, cel care semnează prefața, nu are pretenția că o poate salva pe Billie Holiday, dar povestea lui încearcă să îi redea artistei demnitatea. Nu avem de-a face cu o biografie convențională, deși firul poveștii este aproape cronologic.
”Am învățat cum să mă strecor pe ușa din spatele cinematografului, ca să economisesc zece cenți cât m-ar fi costat să intru prin față. Cred că am văzut toate filmele în care a jucat Billie Dove, eram înnebunită după ea. Am încercat să mă pieptăn la fel și, în cele din urmă, i-am împrumutat numele.
Numele meu, Eleonora, era mult prea lung, plus că nu mi-a plăcut niciodată, mai ales după ce bunica l-a scurtat și a început să mă strige ”Nora!” de pe prispa din spatele casei. Tata începuse să-mi zică Bill pentru că eram foarte băiețoasă. Nu mă deranja, dar voiam să fiu o fetiță drăguță cu un nume drăguț. Așa că m-am hotărât să-mi spun Billie și Billie am rămas.” (pg. 31)
În 1956, Lady Sings the Blues a fost scrisă de Holiday împreună cu William Dufty, iar principală grijă a celor doi a fost posibila îngrijorare legată de poziția pe care criticii ar fi adoptat-o legat de imaginea rezultată din povestirile sordide despre dependență. Spre deosebire de alți artiști din generația ei, nu avem prea multe reprezentări cinematografice, ceea ce limitează accesul la viața ei în afara muzicii. Originalitatea lui Holiday se impune atunci când Szwed examinează ascendența cântăreților negri americani care folosit microfonul pentru ”a restabili farmecul, intimitatea și virtuozitatea care se pierduseră”.
Printre atuurile muzicii sale se numără abilitatea de a controla tempoul, stăpânirea tehnicii microfonului, capacitatea ei de a se adapta și de a-și revizui influențele (în special Louis Armstrong și Bessie Smith), dar și abilitatea de a recompune cântece prin schimbarea accentului pe anumite consoane și accentuarea anumitor silabe, dar și abilitatea de a țese linii melodice reciproce și solo-uri cu muzicieni fără a probleme legate de armonie. Faptul că reușea de fiecare dată să creeze emoții puternice în rândul spectatorilor, a fost însă unul dintre cele mai puternice.
Fiecare capitol al cărții poartă numele unui cîntec. În total sunt douăzeci și patru. În ”I m painting the town red”, Billie povestește cum a reușit pentru prima dată să înregistreze cu numele său, datorită lui Bernie Hanighen, director muzical la casa de Discuri Columbia la momentul acela. Tot aici descrie lumea alunecoasă a producătorilor, unde mai ales soliștii de culoare erau trecuți cu vederea atunci când nu ofereau sume destul de mari pentru promovare.
”Pe vremea aceea, toate lucrurile importante se întâmplau într-un jam session.” (pg. 75)
Printre poveștile legate de viața pe scenă, Billie include și multe întâmplări din spatele acesteia, legăturile cu mama și tatăl său, care încerca încerca să își creeze o nouă familie, deși acest lucru nu e niciodată ușor și nici pe placul celorlalți, de unde se iscau totdeauna certuri; dar și pasiunile sale pentru bărbații pe care îi întâlnea în lumea muzicii (de pildă Buck Clayton) sau legăturile cu membrii trupelor alături de care cînta, Chu Berry și colegii săi, Cab Calloway sau Bobby Henderson, pianistul lui Billie Holiday.
”Getting some fun out of life” debutează cu intrarea artistei în lumea radioului și a filmului, cu ajutorul lui Shelton Brooks. Filmează scene în care este bătută și în care replicile sunt puține, într-o peliculă cu numele ”Poveste de dragoste”. Un film despre care nu a auzit nimeni și despre care nu știa unde rula, fiind nevoită să angajeze un detectiv pentru a afla.
Despre cum se cânta mai degrabă după ureche, decât după partitură, Billie vorbește în capitolul ”Things are looking up”: ”Băieții se duceau la locurile lor, cineva începea să fredoneze o melodie, apoi un altul repeta o dată sau de două ori acordurile la pian. Atunci, Daddy Basie făcea semn să totul e în regulă și începea nebunia. Jumătate dintre băieți nu puteau să citească o partitură nici dacă i-ai fi picat cu ceară, și nici nu aveau chef să învețe.” (p. 99) Erau preluate aranjamente, iar Jack Wadlin, Skeet Henderson, Buck Clayton, Frediie Greene și Basie le modificau, scoteau pasaje din ele, și așa au luat naștere ”Love of my life” sau ”Them There Eyes”.
Primul și ultimul film în care Billie joacă la Hollywood s-a numit New Orleans (1946) și rolul său implica tot un soi de servilism. Din păcate, artista a realizat după ce fusese de acord, ceea ce a marcat-o mult timp după aceea, mai ales că toată viața încercase să scape de rolul de servitoare. Mama ei fusese servitoare, mama ei vitregă la fel, iar ea însăși stersese podele în casele altora. Dar era o viață de care a încercat să se detașeze. ”The same old story” vorbește detaliat despre problemele de acest fel care au marcat-o. În timp însă, Billie ”învață să miroasă necazurile”, deși nu reușește să stea departe de ele. ”Trav lin all alone” spune povestea dependenței și a încercării de a scăpa, mai ales în lipsa unui tratament adecvat. E trimisă în ultimă instanță să hrănească porcii de pe domeniul spitalului, sarcină care îi provoacă una dintre cele mai crunte accese de furie.
În această perioadă are ocazia să întâlnească oameni de cea mai joasă speță, dar și oameni de care va rămâne atașată și pe care îi va prețui pentru umanitatea pe care au dovedit-o în condiții extreme. Aici o cunoaște pe Marietta, de la care învață să tricoteze, pasiune care o va însoți apoi de-a lungul vieții și care va funcționa ca un refugiu în fața loviturilor acesteia. Pianistul Bobby Tucker va contribui substanțial la revenirea sa atât pe scena muzicală, dar și pe scena vieții, totul începând cu primul concert la Carnegie, unde Billie Holiday este în pragul leșinului din cauza emoțiilor și a mulțimii care o aștepta. Drogurile însă au însoțit-o timp de cincisprezece ani și deși nu mai consuma când și-a scris povestea, știa că lupta aceasta nu se va sfârși niciodată.
”God Bless the Child” spune povestea ultimelor abuzuri, a despărții de Louis Mckay, care fusese din nou închis pentru posesie și consum de droguri, și a momentelor în care Billie prefera starea în care se afla sub efectul drogurilor, decât pe cea în care era nevoită să facă față provocărilor vieții reale. O poveste cu emoționantă despre ascensiunea unei tinere de culoare într-o rasistă și crudă. O poveste uneori la limita nebuniei, despre lupta zilnică în lumea frenetică a muzicii, a celor albi și bogați, în lumea drogurilor, dar mai ales o poveste despre lupta cu propriii demoni.
Puteți cumpăra cartea: Editura Nemira/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: nemira.ro, downbeat.com, pinterest.com)
