”Viseptol”, de George Vasilievici
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2011
Cu o prefață de Dan Mihuț
Este dificil să scrii despre Viseptol, ceea ce mă face să mă întreb cum o fi fost experiența de a scrie Viseptol. Autorul, George Vasilievici, nu se mai află printre noi, pentru a-l putea întreba direct și, poate, a reuși să lămurească o sumedenie de întrebări care vor rămâne fără răspuns.
Mi-ar fi plăcut să înțeleg pe baza căror concepte s-a dezvoltat această carte – o carte, pentru mine, deloc ușor de ”înghițit” și foarte anevoios de înțeles. De această dată, nu lipsa unei intrigi a cauzat nesiguranța, ci incertitudinea și absurditatea ei. Și chiar dacă, cel puțin defalcată, intriga poate prezenta urme de sens, un cititor mai sensibil (ca mine, probabil) ar putea fi repede oripilat de numeroasele exprimări foarte directe și mai mult decât pitorești.
Ideile care transpar dintre rândurile romanului – refuzat de mai multe edituri și publicat, la un an după sinuciderea autorului, de CDPL – ar putea fi, luate individual, considerate interesante și demne de analizat. Succesiunea lor este, însă, o fabulație fără un scop precis, o jonglerie a absurdului în care personaje-stereotip se întâlnesc cu personaje-simbol și dansează pe o muzică irațională în jurul protagonistului.
Protagonistul pleacă într-o călătorie la Amsterdam, însoțit de colega sa de apartament, cu care întreține o relație ambiguă. Sfârșește prin a o lăsa pe Ela unui dealer care îi oferă, la schimb, pastile de Viseptol. De aici încolo, saltul în fantastic și bizar este neașteptat și profund, un plonjon neanunțat, direct, în apele mâloase ale subconștientului sau oniricului. Protagonistul navighează pe aceste ape, haotic, întâlnind fel de fel de manifestări: îngeri ținuți în cuști, sodomizați; fetițe cu mustață de Hitler și paisprezece personalități; sau Armina, sora-amantă, o femeie a cărei existență rămâne o enigmă până aproape de finalul cărții.
Patru șobolani în trei zile. În rest, numai speranțe din ce în ce mai palide că voi putea ucide o pradă mai mare. Nu mai am nici o pretenție. Nu vreau bebeluși cu carnea fragedă sau fetițe la pubertate, m-aș mulțumi și cu o bucă de babă, dar de unde? Am cutreierat toate cartierele, am intrat în toate blocurile, am cercetat cu atenție maximă toate apartamentele. Nici o bucățică de carne.
Treptat, saltul în necunoscut escaladează, iar protagonistul ajunge să înțeleagă situația, chiar dacă nu și să o controleze. Asta fiindcă lumea devine tot mai pustie, și, după cum se deduce din cadrul de mai sus, mare parte din roman se transformă într-o satiră post-apocaliptică.
În privința acestui roman, pot spune că nu ”gust” nici stilul și nici exprimarea alese de autor. Cu toate acestea, cred că și asemenea experimente literare trebuie încercate. Este adevărat că multe dintre scenele suprarealiste par cadre cinematografice și că plasticitatea lor m-a pus pe gânduri, oferindu-mi câteva idei despre simbolismul sau motivația din spatele acestora. Totuși, preferințele mele se orientează, în continuare, spre subiecte mai clasice, mai clare și mai puțin marcate de metafore pe care mi-e greu să le plasez.
