„Și copiii copiilor lor”, de Nicolas Mathieu
Premiul Goncourt 2018
Editura Art, Colecția Musai, București, 2021
Traducere din franceză de Cristian Fulaș
Zece ani franțuzești, acompaniați de muzici americane, după un colaps european, servind drept decor pentru o infracționalitate capitalistă, practicată de adolescenți în derivă, care se ratează, se iubesc, se pervertesc într-o manieră universală, lipsită de speranță, într-un deplin anonimat, într-o perfectă repetiție, sub oblăduirea politicilor impotente. Sau, mai pe scurt, cronica unor ratări anunțate.
Anii decadei 90, cea mai tulbure și mai greu de uitat perioadă a adulților de azi?
“A alergat așa o vreme, dar nu știa unde să se ducă și nici n-avea intenția să se întoarcă acasă. Dădea vina pe lumea întreagă. Nu cu foarte multă vreme în urmă, îi era suficient să ronțăie popcorn și să privească un film bun pentru a fi fericit. Pe atunci viața se justifica de la sine, în reînnoirea ei perpetuă. Se trezea dimineața, mergea la școală, avea ritmul cursurilor, colegii, totul se înlănțuia cu o ușurință deconcertantă, maximul de tristețe survenind în cazul unui test surpriză. Și apoi starea asta, acest sentiment noroios, această închisoare a zilelor.”
Imediat după copilărie, zilele se strâng devenind un mediu ideal pentru nefericire. Timpul întreg se alienează, devenind o oportunitate pentru ratare, până la ultima pagină din acest roman masculin, cinstit, fără nici un strop de zahăr, greu de iubit, dar pe care l-am apreciat mult. Cronica unei decade triste, cuprinsă de mișcarea circulară a unui parașutist în cădere, căruia nu i se mai deschide parașuta, o decadă care m-a surprins prin atât de multele similitudini cu anii ‘90 trăiți în România. Căderile care urmează după dezindustrializarea comunităților mici, sunt toate fantomele duplicate ale unui prototip. Orice sociolog ar putea să le prezică până la detaliu. De altfel nu e singurul fenomen predictibil privit în carte. Romanul abundă de traiectorii prestabilite, de ecouri care se multiplică, atingând ca niște valuri, generație după generație. De ce toate plajele seamănă? Pentru că valul le face același lucru. Cartea nu pune în scenă doar tiparele sociopolitice, ci și pe cele ereditare, pe cele moștenite involuntar prin forța educației, educație asimilată prin implacabilul mimetism. Abundă de fire mânuite de păpușari care se pierd în ceața care ne conține strămoșii, fire care vin din trecut și se lansează mult în viitor, programând generația următoare înainte ca ea să existe. Și copiii copiilor lor, în vecii vecilor. O carte a ștafetelor nedorite care se predau în cursa vieții, când oricât ai alerga de tare, cel din spate tot îți va strecura în mână ceea ce e menit să duci mai departe.
Un Goncourt binemeritat
Într-un fel, este o mare mirare că acest roman a câștigat un premiu literar, nu pentru că nu ar merita, ci pentru că lui Nicolas Mathieu nu i-a păsat prea mult de rețeta succesului, lucru pe care l-am apreciat din start. A scos din coșul lui literar toate ingredientele care fac publicul să se îndrăgostească o carte. Nu există nimic suficient de senzațional, nimic suficient de sensibil, sau angajant, sau tensionat. Nu există suspans, dramă, dilemă, sau suferință care să atingă cota aceea lipicioasă, adictivă și comercială de care nu te mai poți desprinde. Dacă există un maxim atins, acela aparține realismului necosmetizat, lucidității și nepăsării față de pudoarea și iluziile noastre în raport cu viața. Nu există în ea nimic pentru răsfățul iubitorului de artificii, prețiozități și delicatese. Cititorului ideal nu e cel care caută o variantă prelucrată a lumii, ci acela care nu distinge bine realitatea goală-goluță și vrea să i-o arate cineva.
Calific această carte ca fiind foarte bună în mare parte pentru tandemul dintre maniera de scriere și ținta pe care a ochit-o de la bun început. Mi s-a părut că face o pereche redutabilă între temă și personajele. Franchețea, tonul abraziv dar deloc exagerat, limpezimea detaliilor, dozajul dintre acțiune și imersiunea în stratul interior al subiecților, dialogurile valide și autentice, corespondența perfectă cu vocile lor interioare, nivelul dinamicii ridicate care e foarte bine contrabalansat de semnificație, toate acestea mi-au plăcut. Sensul și mesajul se disting fără a fi deloc evidențiate grosolan, iar doza de adevăr care este conținută în text va da romanului șansa să supraviețuiască dincolo de momentul actual.
Adolescența, imigrantul și colapsul industrial
Titlurile capitolelor Smells Like Teen Spirit, You Could be Mine, Fever, I Will Survive, sunt ca niște sisteme de alarmă care trezesc din somn variantele tale pierdute sau amorțite din trecut. Cultura pop este un liant incredibil, o bandă lipicioasă de prins muște. Părți din noi stau lipite de anii 90 și se leagănă, ba îndârjit, ba melancolic, la vibrația pe care o aduce în aer sunetul emis de Nirvana. Spiritul acelei perioade trăiește bine mersi în “Și copiii copiilor lor”, exact ca un djinn ascuns într-o conservă.
“Era melodia care rula în buclă pe M6. În general, din cauza ei îți venea cheful să-ți spargi chitara sau să dai foc la școală, dar aici, din contră, toată lumea a căzut pe gânduri. Era o melodie încă aproape nouă, una care venea dintr-un oraș American la fel de învechit, un oraș de căcat, pierdut în depărtările alea, unde albii mizerabili beau beri ieftine, îmbrăcați în cămășile lor în carouri. Și acest cântec, asemenea unui virus, se răspândea oriunde existau copii de proletari terminați, adolescenți fără scrupule, rebuturi ale crizei, fete deja mame, mici mafioți pe scutere, fumători de hașiș și elevi de școli profesionale. În Berlin căzuse un zid și pacea se anunța deja ca un îngrozitor tăvălug. În fiecare oraș al acestei lumi dezindustrializate și univoce, în fiecare sat decăzut, puști fără vise ascultau acum această trupă din Seattle numită Nirvana. Dădeau din plete și încercau astfel să-și transforme melancolia în furie și depresia în urlet. Paradisul era definitiv pierdut, revoluția nu avea să se mai desfășoare niciodată; nu mai rămânea decât zgomotul.”
Adolescența e o criză, un episod care poate deveni isteric, teribilist, uneori infracțional. Deși se încheie mai devreme sau mai târziu, ceva din teribila furtună a adolescenței se perpetuează în anii adulți. Atunci când pe lângă criza biologică se adaugă o criză socială, individul este supus unei duble presiuni, iar dacă provine dintr-un mediu familial instabil prin definiție, formula chimică a unui cocktail Molotov se găsește în cotidianul său. În familiile din roman există niște crize perpetue. Ele doar se nuanțează de la o vârstă la alta, de la un an la altul. Multiplicate, aceste familii constituie o clasă întreagă aflată într-o criză identitară, lipsită de orizont, profund nefericită și, din păcate, o clasă care nu mai are soluții pentru a se vindeca. Franța are profilul unei puteri colonizatoare, pentru asta conține un număr foarte mare de străini, populații de imigranți, rămași marginali, tolerați, dar neintegrați. Ei îngroașă un strat periculos, împins undeva în dos, ca un strat rezidual rezultat din procesul fabricării capitalismului lucios, un strat cu care clasa politică nu știe ce să facă. Nicio soluție a fost singura soluție.
„Fizionomia bărbatului s-a schimbat treptat. Se simțea groaznic de bătrân și de responsabil în același timp. El și Ranya părăsiseră o țară săracă și găsiseră în Heillange un refugiu relativ. La uzină fusese supus patruzeci de ani, punctual, docil în aparență, rămânând arab. Pentru că înțelesese repede că ierarhia muncii nu depindea doar de competențe, de vechime sau de diplome. Printre muncitori existau trei clase. Cea mai de jos era rezervată negrilor, magrebienilor ca el. peste ei erau polonezii, iugoslavii, italienii, francezii mai puțin pricepuți. Pentru a accede la posturile superioare trebuia să fii născut în Hexagon, nu se putea altfel. Și dacă, printr-o excepție, un străin devenea specialist sau maistru, în jurul lui plutea întotdeauna o aură de suspiciune, un nu-știu-ce care-l făcea, din start să nu aibă dreptate.
Felul în care funcționa uzina nu avea nimic inocent. La prima vedere s-ar fi putut cere ca eficacitatea decidea distribuția oamenilor, folosirea forței de muncă. Că această logică, această brutalitate, ale producției și ale marșului forțat, erau suficiente. În realitate, în spatele acestor steaguri simbolice fluturate tot mai sus pe măsură ce valea devenea mai puțin competitivă străjuia o întreagă încurcătură de reguli tacite, de metode coercitive moștenite din colonii, de clasamente aparent naturale, de violențe instituționalizate care garantau disciplina și eșalonarea celor umiliți. Iar la baza piramidei se aflau Malek Bouali și ai lui, creți, arăbeți, urât mirositori, negrii; aceste cuvinte erau folosite cu lejeritate. Chiar dacă, cu timp, disprețul pentru el și ai lui era mai puțin fățiș, nu dispăruse niciodată. Omul chiar fusese promovat. Dar în sinea lui fierbea o furie care mocnise patruzeci de ani.”
În toți protagoniștii este ceva alterat, ceva deviat, fiecare reprezintă un eșec, o ratare, o eroare. Tot ce întreprind, tot ce gândesc, tot ce planifică nu duce decât la un zbucium orizontal în cel mai bun caz, dacă nu chiar în jos, într-o mai adâncă capcană. Privind cartea – cu tot înțelesul ei – de la distanță, am avut senzația unui joc în care programatorul nu îți dă nicio șansă să câștigi. Sistemele politice și sociale au devenit astfel de programatori. Există o lipsă a salvării, a căii care duce la lumină. Nimeni nu a proiectat-o, sau a proiectat-o deficitar. Fie prea îngustă, fie prea abruptă, fie prea departe, fie pur și simplu inaccesibilă. În ierarhia socială treptele de sus ale căii de salvare sunt strălucitoare, climatizate și lumea circula în aparența civilizat – înjunghierile fiind făcute pe la spate, cu discreție. Pe treptele de jos, acolo unde stă procentul majoritar al omenirii, este un furnicar de ființe anonime, masate în spațiul infim, meschin al sărăciei. Doar să fii fiica unui cuplu căpătuit este suficient ca să ai o perspectivă mai detaliată a stratului inferior, o treaptă peste și ți se permite să ai privirea celui ce se uită în cutia cu viermuș.
“Clem avea o grămadă de povești despre cabinetul tatălui ei și țicniții care defilau pe acolo. Dacă era să te iei după ea, sala de așteptare era o curte a miracolelor. Alcoolici, pensionari, săraci, bolnavi de silicoză, obezi, varicoși, infirmi și alți accidentați, străini de neînțeles, francezi abia un pic mai comprehensibili.
– A venit o femeie, avea trei copii, toți handicapați. Unul, hai, înțeleg, dar trei, nu știu, e nu știu cum.
Era amuzant și nu prea. Bârfele erau cu ratați, erau monedă curentă și deveneau din ce în ce mai răspândite. Serveau atât pentru amuzament, cât și pentru a îndepărta răul, această maree insidioasă care părea să acopere totul de jos în sus. Oamenii aceia pe care îi întâlneam în oraș nu erau doar folclor, câțiva bătăuși, căpoși aflați sub supraveghere. Pentru ei se construiau locuințe, magazine Aldi, centre de îngrijire, o economie minimală menită să gestioneze mizeria, extincția unei specii. Fantomaticii, erau văzuți rătăcind între locuințele sociale și periferie, de la bistrou la canal, cu saci de plastic în mâini, cu copii și cărucioare, cu picioarele ca bețele de subțiri, cu burți anormale și fețe incredibile. Din când în când, acolo se năștea câte o fată deosebit de frumoasă. Atunci se imaginau lucruri, promiscuitate, violență. Era norocoasă totuși. Poate că fizicul avea să-i servească drept pașaport pentru o lume mai bună. Aceste familii dădeau naștere, de asemenea, unor amenințări formidabile, care nu se limitau la soarta lor și întorceau loviturile societății. Aveau scurte cariere deviante și sfârșeau morți sau în închisoare. Nu existau statistici care să măsoare amploarea acestui colaps, dar Restaurantele Filantropice anunțau o creștere exponențială a activității și serviciile sociale erau depășite. Se întrebau totuși ce viață puteau duce acești oameni în locuințele lor mediocre, mâncând gras, intoxicându-se cu jocuri și seriale, dat naștere în timp copiilor și nenorocirii, pierduți, plini de ură, resturi ale societății. Era mai bine să evite întrebarea, să nu-i numere, să speculeze cu privire la speranța lor de viață și rata de fertilitate. Această specie mocnea sub praguri, susținută de alocații și ajutoare sociale, menită să dispară și să sperie.”
Nu e de mirare că lumea adolescenților este o lume în mic a celor mari. În mic doar ca amploare și semnificație, căci în privința decibelilor, a energiei, a riscului, a inconștienței, risipei și a ardorii, o depășește cu mult pe cea a celor mari. Adolescenții lui Nicolas Mathieu, pe lângă tot ce fac cei mai teribiliști și mai prost orientați, mai fac ceva anume – ilustrează magistral ruptura dintre generații. Sincer nu cred că am mai citit o carte în care acest aspect să fie surprins atât de bine. Și, pentru a arăta cât de bine înțelege autorul traiectoriile prestabilite, se vede perfect cum, cu cât își imaginează că se rup și se îndepărtează de generația anterioară, cu atât mai mult își oglindesc părinții. Blamul, disprețul și desconsiderarea simțite față de părinții lor, judecata lor aspră și nemiloasă pentru că sunt niște ratați, nu îi feresc de repetarea greșelilor, de așezarea în formele tiparelor preexistente.
„….era suficient să vezi cum funcționau familiile la înmormântări sau de Crăciun. Bărbații vorbeau puțin și mureau devreme. Femeile își vopseau părul și priveau viața cu un optimism care se atenua în timp. Odată îmbătrânite, păstrau amintirea bărbaților morți la muncă, la bistrou, bolnavi de silicoză, păstrau amintirea fiilor uciși în stradă, fără a-i mai pune la socoteală pe cei care plecaseră. Irene, mama vărului, aparținea exact acestei categorii de soții părăsite. Vărul crescuse repede, dintr-o dată. la șaisprezece ani știa să tundă iarba, să conducă fără permis, să de mâncare. Avea voie până și să fumeze în camera lui. ……. l-ar fi urmat și în iad. În schimb, se simțea din ce în ce mai puțin legat de apucăturile familiei lui. Pe ai lui îi considera mici, mici prin statura lor, prin situația lor, prin speranțele lor, chiar și prin nefericirile lor banale și conjuncturale. La ei acasă erai concediat, divorțat, încornorat sau canceros. Deci, cu alte cuvinte, erai normal și tot ceea ce exista în afară trecea, natural, drept inadmisibil. Așa rezistau familiile, peste lespezi mari de furie deasupra unor subterane pline de suferință care, sub influența pastis-ului puteau izbucni dintr-o dată cu toată forța. Treptat și din ce în ce mai hotărât, Anthony își imagina că le e superior. Visa să plece dracului de acolo.”
Din roman nu putea lipsi profilul unei dependențe. Mi se pare pe deplin justificat să întâlnesc un alcoolic incurabil. Realitatea timpurilor noastre hrănește toate dependențele cu o maximă dezinvoltură. Ratările cele mai multe vin cu valuri neîntrerupte de băutură, ele devin rațiunea pentru care urmează ziua viitoare.
„Cariera de băutor a lui Patrick Casati trecuse prin mai mult epoci. Cea a prietenilor și a petrecerilor, care încețoșa memoria și se regla dimineața cu două aspirine și o Coca-Cola. Mai târziu, făcuse beții întinse pe mai multe zile urmate de stări de pocăință înduioșătoare, în care ajungea până la a le face morală prietenilor și se gândea să ia drumul bisericii. Trecuse și prin faza de beție continuă, de mai slabă intensitate, cu sticlele ascunse în vestiar și gumă care să mascheze mirosul, cu miile de chifle pe care prietenii le ascundeau la muncă și cu vremurile bune în care se distra la bar și sumbrele întoarceri acasă*totul se termină cu certuri, cu el dormind pe canapeaua din living și copilul care vedea toate astea… După închiderea Metalor, urmase băutul terapeutic, pentru a se destinde, a-și face curaj, a uita necazurile, până și șomerii au dreptul la un pic de distracție, ce dracu. Trecuse și prin momente de remisiune când se oprea de tot din băut, nu gusta nici măcar un pahar week-end. Lucru care , în fond, se reducea la a aștepta recidivele, într-un final, un pahar reușind să-l întoarcă din drum, un deget de porto și plonja. În acele momente de abstinență, nu voia nici să iasă și nici să primească musafiri, Crăciunul devenea o amenințare, îi era frică de prieteni și se temea, în fiecare seară, de ora păhărelului înainte de masă. Către ora șapte seara, invariabil, se făcea simțită nevoia de a bea. Nu chiar să se tăvălească, dar era tentat să bea un pahar, doar unul. Nu putea să-i facă nici un rău. Aperitivul avea timpul său și avea o voce proprie. Acea a prietenului care știe că viața e scurtă, că toți sfârșim în groapă. Măcar să profităm. Atunci Patrick își permitea o alunecare și a doua zi se regăsea distrus, cu totul efortul redus la zero.”
Există un cinism realist în carte și i se potrivește perfect acestui mare portret făcut societății. Lumea actuală, cu toate straturile ei, trăiește o epuizare a definițiilor, a sistemelor, a soluțiilor. In timp ce se diminuează drastic resursele de tot felul, iese la iveală o altă mare risipă, risipa resursei umane, cea mai ieftină, cea mai abundentă și ușor de înlocuit. Peste tot oameni sunt aruncați la gunoi, rămânând în seama judecății de apoi sarcina de a fi salvați, înțeleși, reabilitați, reciclați. Căutarea unui sens stă în natura noastră. Sensurile în jurul cărora se învârt noile generații devin tot mai prozaice și egoiste, și asta doar pentru că generațiile trecute au trântit toate idealurile la pământ.
Mathieu își scoate mănușile de box și pe tot parcursul acestui roman își poartă lupta cu mâinile neprotejate. Încheieturile falangelor din pumnul strâns se zdrelesc de obrazul cititorului care nu iese cum a intrat în cartea asta. Dar nu face acest lucru din cruzime ori din dorința de a ne șoca. El nu vrea decât să sublinieze că viața e dură și o să ne doară să trăim.
