Urma, de Adrian Alui Gheorghe

”Urma”, de Adrian Alui Gheorghe

Editura Cartea Românească, București, 2013

M-a surprins cartea lui Adrian Alui Gheorghe, autor pe care, iertați-mi ignoranța!, nu îl cunoșteam înainte de acest miniroman, primit de la Editura Cartea Românească. Născut în 1958, la Grumăzești, jud. Neamț, doctor în filologie cu o teză intitulată ”Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului”, autor a foarte multe cărți menționate pe coperta a treia a celui mai recent roman, Adrian Alui Gheorghe surprinde cititorul printr-un thriller veridic, aflat deseori la marginea dintre realitate și ficțiune, plasat neobișnuit într-un loc și timp pline de istorie: închisoarea comunistă din Aiud, anul 1960.

Dacă locul și timpul sunt descris în multe cărți apărute după 1990, mai cu seamă în cărțile memorialistice, iar atmosfera o cunoșteam fie din acestea, fie din interesantul serial de televiziune, Memorialul durerii, autorul prezentului roman trece peste descrierea memorialistică (nici nu avea cum, probabil, avea doar doi ani la momentul acțiunii din ”Urma”) pentru a construi într-un loc sinistru o acțiune captivantă, un thriller cu accente polițiste, suprapus uneori pe evenimente magice, care nu pot fi explicate de către Securitate, conducerea închisorii sau simpli gardieni (la rândul lor oameni simpli, țărani cu serviciu din partea locului, după cum face precizarea povestitorul).

Despre ce este vorba: într-o noapte de noiembrie, pe zăpada proaspăt căzută din curtea închisorii de la Aiud, apar niște urme de bocanci. Nimic neobișnuit, ați spune, dar sunt niște urme care vin din exterior spre interior, de la gardul cu sârmă ghimpată spre celule, fără a exista și urme care se întorc. Era poate prima dată în istoria închisorilor românești comuniste în care cineva din afară dorea sau părea că își dorește să intre în interior. Ancheta începută nu dă roade, urmele reapar și cei de la centru sunt disperați să descopere adevărul, chiar dacă adevărul este unul fals pentru că mereu cineva trebuie să răspundă, fie el și nevinovat (inclusiv gardienii, directorul închisorii, deținuții, etc.).

Deținuții, torturați sau nu, colaboraționiști sau nu, reeducați sau doar dornici de supraviețuire, lansează tot felul de supoziții în fața organelor de anchetă cu privire la urmele apărute. Unii spun că în vizită se află Maica Domnului, alții că este un călugăr mort cu un an în urmă, în vreme ce unul dintre ei spune că este soția unui deținut,  vrăjitoare, venită pentru a aduce știri acestuia și a face dragoste sălbatică în celulă: ”Am auzit un foșnet, apoi un râs înfundat. M-am trezit. M-am uitat așa, era lumina chioară a becului de control de pe hol care se strecura vag în interior. Și în lumina aceea, după ce ochii se obișnuiră cu contururile, am văzut-o. Avea părul lung ca de vrăjitoare, despletit pe spate. Una ca ea mai văzusem într-un cimitir, cândva, făcea vrăji la miezul nopții… Era goală pușcă.”

Până la urmă, nimic din toate acestea: se pare că vinovatul este Gurii Lovin, un deținut model, care își continuă calea pentru eliberare prin reeducare cuminte și ascultare a poruncilor comenduirii și gardienilor. Însă el ascunde un secret: înainte de a ajunge în închisoare, a fost iluzionist la circul de stat și este deci singurul care putea să facă astfel de urme pe zăpadă de la distanță. În clipa în care colonelul de la centru dă semnalul că tortura a fost prea ”subțire”, că ancheta decurge prea cuminte și este prea înceată, comandantul Geangu, ajutorul Hegheduș, securistul Popoiu, gardineii cu nume parcă predestinate precum Barabancea sau Cocoțoi, încep asaltul asupra lui Lovin: ”Ceeee? Abia acum îi anchetați? Dar până acum ce ați făcut? Câți au crăpat la anchetă? Niciunul? Bă, dar mă mut și eu la voi, că acolo nu-i anchetă, acolo se fac interviuri pentru reviste de cucoane….! Domnu’ bandit, dumneavoastră nu ați sesizat vreo mișcare prin curtea închisorii, în timp ce noi ne căcam pe noi de frica întunericului? Domnu’ bandit, dacă nu vă inoportunez, aș vrea să mă îndatorați și pe mine cu un răspuns, că vă băgăm icre negre la prânz, câte două polonice de fiecare și le stropim cu șampanie franțuzească…! Băăăăăă!”

Este momentul în care realitatea (pentru că până atunci romanul fusese extrem de realist, până la modul în care intenționam să caut pe Internet amănunte despre clipele de suspans din noiembrie 1960) se încețoșează și romanul se transferă pe planul magicului, al irealității, al consecințelor iluzionismului asupra vieții lipsite de intelectualitate, de cele mai multe ori, a comuniștilor. Gurii Lovin își dezvăluie aptitudinile de iluzionist, conducătorii închisorii păstrează marile secrete doar pentru ei, în speranța că le vor folosi mai târziu, dar este greu să crezi că batistele pot zbura, că dispariția cravatelor este reală sau că apa dintr-o închisoare temută se transformă aproape fără nicio scamatorie în vodcă de cea mai bună calitate. Până la final însă, un vinovat este trimis spre judecată, specific tiparelor comuniste, constatat fără documentare și într-un limbaj de lemn ce parcă îl regăsim și îl vom regăsi mereu în realitatea imediată.

Adrian Alui Gheorghe nu se concentrează numai asupra romanului de suspans policier, ci descrie cu amănunțime și universul concentraționar din perioada comunistă, transpunându-se cu realism în închisoarea de la Aiud pentru a reliefa unele tipare ale epocii, de la politrucii de serviciu până la gardienii fără pic de inteligență, de la cei care au o adevărată pasiune pentru comunism până la oportuniștii momentului. Descrierea este, așadar, ireproșabilă și nu este nevoie aici de o întoarcere la memorialistica perioadei, pentru că, mai mult ca sigur, autorul ”Urmei” a folosit aceste cărți ca bibliografie obligatorie. Iată, de exemplu, gândurile comandantului închisorii, Geangu: ”Nici la deținuți nu se mai gândi cu acea ură profesională pe care i-o stârneau în fiecare zi. Da, el trebuia să îi urască, ura era trecută în fișa postului. Și trebuia să se comporte cu ei ca și cum fiecare gest îi era dictat de ură. Acum, când îl văzu pe colonelul Șoavă stând pe vine în fața urmelor de pe zăpadă, dând din cap cu gândurile departe, deținuții nu i se mai părură niște bestii bune de zdrobit, le recunoscu oarece calități umane. Dacă reacționau la sistemul de detenție, înseamnă că puteau fi luați în seamă ca ființe raționale. Puteau fi dresați, cu oarece perseverență.”

În final, nu am decât două regrete, oricum mici față de calitățile acestei cărți: că romanul lui Adrian Alui Gheorghe nu este decât un miniroman (mi-aș fi dorit mult mai mult decât 148 de pagini) și că a alunecat spre final pe panta misticului, deși planul realității era suficient și oferea mai multă substanță unui roman valoros (de altfel, finalul este, așa cum spunea, realist și conform cu tiparele epocii). O carte interesantă, un autor care merită urmărit!

Puteți cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Cartea Românească.