”Hornuri de argint”, de Titus Radu
Editura Paralela 45, Colecția: Avanpost, Pitești, 2017
Povestea imaginată de Titus Radu în Hornuri de argint are loc într-un un sat liniștit de la frontiera romano-maghiară, în perioada imediat următoare evenimentelor din 1989. În spatele unui șir de întâmplări banale, se conturează destinele unor personaje aproape emblematice pentru comunitate. Scriitorul surprinde destrămarea unei lumi rotunde, pe care istoria o deturnează rapid și iremediabil de la cursul ei firesc. Narațiunea nu apelează la artificii inutile, mizează pe simplitate și prezintă lumea satului de graniță extrem de convingător. Titus Radu demonstrează prin scriitură că este un fin cunoscător al mediului despre care vorbește, dar și că stăpânește tehnicile narative excelent. Un volum foarte bine scris, care nu impresionează prin subiect, ci abordare și prin analiza unor teme care au rămas în umbră de ani buni în literatura contemporană.
Personajul principal, Gheorghiță, este o „vinitură”, așa cum îl numește unul dintre țărani, și-a făcut un loc special statul său, mai ales datorită funcției pe care în branșa grănicerilor. Se căsătorește cu o unguroaică, Moriko/Maria, iar viața satului împletește destinele românilor și maghiarilor într-o armonie reală. Un spațiu aparte îl ocupă Dino, un câine de luptă pe care personajul principal îl fură pe când era doar un pui fătat de misterioasa Cara, cățeaua de la pichet care furniza an de an pui speciali. Între om și câine se creează o legătură specială, destinul fiecăruia fiind influențat de celălalt. Inițial am crezut că vom avea de-a face cu un roman fantastic, primele pagini aducându-mi aminte de proza lui Vasile Voiculescu. Evenimentele au trecut însă rapid pe un făgaș aproape normal, deși eu aș fi preferat să păstreze acțiunea în registrul fantasticului, împletind viața satului cu nefirescul legăturii om-animal pe care se pune accentul inițial și nu numai.
”În drum spre ușa casei, m-am abătut pe la țarcul lui Dino și am vorbit cu el în șoaptă. I-am arătat cu mâna spre pământul lui Levente, despre care știam că va fi al meu și că mi se cuvine. I-am povestit și lui Dino cum Moriko mi-a recitat o poezie. Mi-am aprins o țigară chiar acolo, la plasa de sârmă a țarcului, și încercam să îmi amintesc versurile, pe care nu le-am putut potrivi așa cum erau ele. Nu mai știu tot, Dino, i-am spus, și el dădea din coadă, iar ochii îi sclipeau ca doi licurici.” (pg. 131)
Pacea satului va fi spulberată de câteva acțiuni aparent nesemnificative, iar viețile personajelor se vor schimba rapid. Romanul nu respectă ordinea cronologică, cititorul trebuie să fie atent la fiecare capitol în parte, mai ales că primele pagini prezintă, paradoxal, sfârșitul, iar acțiunea trebuie cumva înțeleasă invers.
Ritmul alert de la început scade pe parcurs, întâmplările își pierd din intensitate. Titus Radu prezintă o lume necunoscută pentru cei mai mulți, în care cotidianul satului românesc, impregnat încă efectele comunismului, păstrează în orice colț urmele acestuia. Discursul este simplu, nu sunt aduse în discuție subiecte complicate, importantă este mai mult analiza din subsidiar a mentalităților. Personajele nu au parte de descrieri ample, există mici pasaje lirice care dau frumusețe textului și îi sporesc fluiditatea, dar nu acaparează fluxul întâmplărilor.
Dacă scriitura ar fi fost puțin mai succintă, am fi putut crede că este vorba despre un reportaj care dă voce unor realități dureroase, în care destinul individual este din start condamnat să se supună și/sau integreze destinului colectiv. Nu s-a făcut încă trecerea către supremația individului, comunitatea contează, apartenența la un grup (comunitate) este cea care îi dă măsura, în lipsa ei valoarea nu se poate materializa. Bucuria și durerea sunt și ele supuse acelorași reguli, nu se pot resimți decât la nivel de comunitate, micile escapade se plătesc scump, căci între membrii săi nu pot exista secrete.
”Poveștile arătau aproape la fel, dar niciuna nu semăna cu cea din satul cu hornuri de argint, pe care Adrian o pomenea de multe ori. O întorcea pe toate părțile, de parcă ar fi vrut să facă din ea un manual al unei acțiuni reușit. Dar nu mă supăram. Îi înțelegeam devotamentul pentru cauză, pentru că i l-am văzut acolo, pe granița cu Ungaria.” (pg. 158)
Am avut sentimentul că m-am întors în timp, un sentiment veritabil, ceea ce denotă forță a scriiturii, asemenea lui Rebreanu și Preda, chiar dacă textul nu acaparează prin tematică. Se citește rapid și poate fi un bun punct de plecare pentru cei care nu au avut contact cu satul românesc în astfel de ipostaze, o apropiere necesară pentru a putea cunoaște măcar parțial mecanismele interne care îl făceau să funcționeze. Titlul care pare metaforic, vă veți lămuri din volum, este de fapt o încercare de a înfrumuseța un cotidian urât, cu urme pe care am vrea să le ștergem cu un burete, iar neputința de a face acest lucru împinge creativitatea de alt nivel. O întâlnire plăcută, cu un scriitor care nu vrea să uimească, ci să pună în lumină realitatea unor vremuri și personaje care nu mai există, în cea mai mare parte, decât pe hârtie.
”Însă, așa cum ea căuta în silueta strâmbă a țevilor triste de pe case o poveste cu un sat de argint, așa puteam să-mi permit și eu un moft, adică să-mi dedic tot timpul liber unui câine de la care așteptam să văd într-o bună zi noblețea Carei amestecată cu demența din ochii de sânge ai Ducelui. Voiam lângă mine un criminal aristocrat.” (pg. 22)
