Un scriitor, doi scriitori, de Alex. Ștefănescu

”Un scriitor, doi scriitori”, de Alex. Ștefănescu

Editura Allfa, București, 2014
Guest star grafician-Bogdan Petry

O carte ușurică, de vacanță. Alex. Ștefănescu nu a avut intenția de a scrie o carte de memorii, ci de a ne oferi mici picanterii, momente amuzante și sincere despre întâlnirile sale, de-a lungul anilor, cu scriitorii români. E mai degrabă o carte ce încearcă să ne aducă în prim plan marii scriitori și critici literari români din perspectiva omului obișnuit, fără să ne preocupe latura publică a acestora, cărțile pe care ei le-au publicat sau atitudinile publice/politice ale acestora. Ceea ce Alex. Ștefănescu chiar reușește, chiar cu păstrarea unei corectitudini politice față de cei aflați în micile scenete ale vieții.

Din punct de vedere grafic, cartea este de excepție: pe lângă formatul mare, de revistă și paginile lucioase, perfecte pentru un cititor pretențios, volumul beneficiază și de potrete grafice stil caricatură, foarte frumoase și potrivite fiecărui text, semnate de Bogdan Petry (în prezent, grafician al revistei Cațavencii și serior editor la Evenimentul Zilei). Ca să dau numai câteva exemple, mi-au plăcut portretele Anei Blandiana sau ale lui Grigore Vieru, ale lui Emil Brumaru sau Daniel Cristea-Enache, ale lui Gabriel Liiceanu sau Octavian Paler.

Pe lângă cei menționați mai sus, mai sunt suficient momente de delectare cu Geo Bogza, Nicolae Breban, Ion Cristoiu, Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Constantin Noica, Dan C. Mihăilescu, Adrian Păunescu, Marin Preda, George Pruteanu, Nichita Stănescu sau Matei Vișniec. Un volum care se citește într-o după-amiază liniștită, la umbră și care vă va aduce zâmbetul pe buze. Nu trebuie căutate defecte, este o carte care se dorește a fi ușurică și nu își propune mai multe. Spre exemplificare, vă las în compania unei povestioare cu Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Alex. Ștefănescu și Nicolae Manolescu:

”La începutul anilor `90, într-un august fierbinte, jucam petanque pe plaja de la Neptun, în dreptul Vilei Scriitorilor. Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu formau o echipă, iau eu și Nicolae Manolescu – alta. Jocul, inventat de marinarii din Marsilia, constă în aruncarea succesivă a unor bile mari și grele, astfel încât să se plaseze cât mai aproape de o bilă mică, folosită ca reper. Îl jucam, așa simplist cum e, mai mult ca să ne copilărim. Eu și Nicolae Manolescu câștigam mereu, spre indignarea lui Gabriel Liiceanu și amuzamentul lui Andrei Pleșu. La un moment dat, Gabriel Liiceanu l-a luat deoparte pe partenerul său și i-a spus:

-Ascultă-mă, Andrei, dacă disprețuiești jocul ăsta, nu-l juca! Dar pentru că totuși îl joci, joacă-l cu seriozitate! Nu se poate să fim bătuți partidă după partidă!

-Iartă-mă, Gabriel, a scâncit Andrei Pleșu, dar sunt gras, nu pot să mă mișc mai repede.

-Și domnul Alex. Ștefănescu e gras, i-a spus didactic Gabriel, și uite ce bine joacă.

Atunci Andrei Pleșu a venit ca un copil urgisit la mine:

-Vă rog, domnule Alex. Ștefănescu, nu mai jucați atât de bine, sunteți un termen de comparație incomod!

Am râs noi ce-am râs, am continuat – ambițioși sau doar mimând ambiția – să aruncăm cu bilele de metal vopsit, dar, la un moment dat, un bătrân arțăgos (care în mod evident nu auzise de niciunul dintre noi) s-a ridicat de pe cearșaful pe care făcea plajă și, cu mâinile în șold, ne-a apostrofat:

-Nu vă e rușine, oameni în toată firea jucați jocul ăsta stupid, în loc să puneți și voi mâna pe-o carte!?”

Puteți cumpăra cartea: Editura All.