„Dacă pisicile ar dispărea din lume”, de Genki Kawamura
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2022
Traducere din japoneză şi note de Magdalena Ciubăncan
Despre conflictul dintre fiinţa umană şi Diavol s-au scris şi se vor scrie multe, începând cu paginile Bibliei şi continuând cu o serie de ficţiuni care caută să revitalizeze întregul tezaur de mituri şi legende pline de înţelepciune.
Între acestea din urmă se află şi romanul Dacă pisicile ar dispărea din lume care, plasând străvechea poveste în contextul culturii japoneze, ne invită la o fascinantă călătorie în căutarea sinelui pierdut. Astfel, dacă nu am reuşit, cel puţin deocamdată, să asistăm şi la alte întâlniri şi dialoguri fictive ale Diavolului cu diverse personaje înscrise deja pe o listă a nemuritorilor, nu trebuie decât să ne propunem un popas printre paginile volumului semnat de Genki Kawamura şi să devenim martorii unor fapte care, deşi total desprinse de pe un oarecare tărâm fantastic, tind în acelaşi timp să se regăsească în viaţa fiecăruia dintre noi.
Şi nu mică ne va fi, poate, mirarea, când vom descoperi că cel ce are acum menirea să ne devină călăuzitor nu este altcineva decât un poştaş care, în anonimatul lui, se face cunoscut tuturor drept cel ce aduce în lume un noian nesfârşit de veşti. Lunga lui epistolă către cititori începe a se scrie într-o oarecare zi de luni, când protagonistul, ajuns la vârsta de 30 de ani, află că îşi va pierde foarte curând viaţa, luptând cu una dintre necruţătoarele boli ale lumii contemporane. Iar în momentul în care întreaga sa lume tindea să se transforme într-un adânc ocean al deznădejdii, Diavolul intră în scenă, lepădând doar îmbrăcămintea dar nu şi năravurile strămoşului Mefisto. Dumnezeu a creat lumea asta în şapte zile, îi spune el Poştaşului. Şi tot la un anumit număr de zile pare a se reduce şi implacabilul pact dintre cele două personaje, miza fiind dispariţia unui lucru considerat preţios în societatea actuală. Aloha şi noul Faust îşi dau mâna, iar pe măsură ce fiecare zi se scurge, preţul greu începe la rându-i să fie plătit.
Marţi au dispărut telefoanele mobile, pentru ca în ziua următoare să vină rândul filmelor să se lase înghiţite de neant. Iar pe măsură ce fiecare asftel de lipsă îşi dezvăluia rostul, conştiinţa poştaşului se lăsa acaparată de un şir nesfârşit de întâmplări menite să preschimbe fiecare umbră a timpului într-un nesfârşit lanţ de amintiri şi lecţii despre ce înseamnă cu adevărat viaţa, cea atât de des considerată biruitoare în lupta cu un oarecare scenariu de film:
Telefoanele au dispărut din lume. (…) Mai ales în ultima vreme, de când mă trezeam până mă culcam, stăteam doar cu telefonul în mână. Am citit din ce în ce mai puţine cărţi. Am ajuns să nu mai citesc nici ziarele. Şi a crescut şi grămada de filme pe care voiam să le văd, dar la care nu mă uitam. (…) Telefoanele mobile au pus stăpânire pe oameni în doar douăzeci de ani, de când au apărut. (…) Odată cu inventarea telefonului mobil, omul a inventat şi temerea de a nu avea telefon mobil. (…)
Am sărit în tramvaiul verde care tocmai sosea. (…) Dacă lucrurile ar fi stat ca de obicei, toţi călătorii aşezaţi pe scaune s-ar fi uitat la telefoane. Dar azi e altfel. Unii citesc cărţi, alţii ascultă muzică, în timp ce alţii se uită pe geam, admirând priveliştea. Fiecare se bucură de timpul lui (pp.41-43).
După o vreme, lumea Poştaşului a început să devină mult mai sumbră, pentru că din ea au început să dispară ceasurile, lăsând parcă în urmă un nor greu de răspunsuri referitoare la deşertăciunea acestei lumi. Iar în timp ce mintea şi inima încercau, cu disperare, să revitalizeze fiecare clipă dintr-un trecut ce se voia pierdut pentru totdeauna, motanul protagonistului începe să vorbească, asemenea unor alte astfel de feline care au făcut, la rândul-le, istorie, cu înţelepciunea lor. Deloc întâmplător, Diavolul hotărăşte că a venit şi rândul pisicilor să se retragă din freamătul acestei lumi, dispariţie ce coincide cu cel mai important moment al transformării protagonistului care, ca un demn moştenitor al înaintaşilor Faust şi Faustus, devine un foarte atent observator al lumii sale şi, în acelaşi timp, un foarte aspru judecător al propriei vieţi:
Până acum, viaţa mea a mers din trecut spre prezent, îndreptându-se spre viitor. Dar, de când a devenit limpede că viitorul are limite, am avut senzaţia că mai degrabă acesta vine spre mine decât că eu merg spre el. (…) Ce ironie! Când mi s-a spus că nu mai am decât puţin de trăit, a fost pentru prima oară când eu, prins într-o lume în care nu mai aveam timp, am început să mă uit cu atenţie la viitorul meu. (…)
Se spune că doar oamenii au conştiinţa morţii. La pisici nu există teama de moarte. De aceea oamenii, acceptând clipă de clipă teama şi durerea morţii, cresc pisici. O fac în ciuda faptului că ştiu că, până la urmă, psicile vor muri înaintea lor, iar moartea acestora le va aduce o tristeţe fără margini. (…) Cu toate acestea, nici oamenii nu-şi pot jeli propria moarte. Moartea nu există decât în jurul nostru. Fundamental vorbind, moartea unei pisici şi moartea unui om sunt acelaşi lucru. Gândidu-mă astfel, mi-am dat seama de ce cresc oamenii pisici. Probabil că fac asta pentru că, neputându-se cunoaşte pe ei înşişi, îşi duc viaţa alături de ele ca să-şi cunoască propria formă, propriul viitor şi, în cele din urmă, propria moarte. (pp. 123 şi 146).
Aşa cum poate era deja de aşteptat, ziua de sâmbătă, cea de-a şasea zi a săptămânii, în care se spune şi se ştie că Dumnezeu l-a creat pe om, devine în acest caz ziua fatidică, în care însuşi Poştaşul trebuie să părăsească această lume, pentru totdeauna, nu înainte de a-şi revizui, lucid, fiecare pas prin viaţă. Nu ştim dacă el a murit, dându-i astfel căştig de cauză lui Aloha. Dar ceea ce suntem lăsaţi să înţelegem este că fiecare zi din această săptămână de coşmar s-a dezvăluit ca un timp extrem de preţios, ca un şir nesfârşit de taine ce păreau a-şi afla răspunsul într-o magică formulă ascunsă, parcă, printre zgomotele vieţii. „Ca să câştigi ceva, trebuie să pierzi ceva”, gândea adesea Poştaşul, aducându-şi aminte de seninătatea copilăriei. Iar în vreme ce fiecare frântură de trecut părea că sfidează greaua barieră a vieţii înzestrată cu moarte, întregul şir de întâmplări şi amintiri umbrite de trecerea timpului tindeau să iasă din nou la lumină, întreptând paşii protagonistului spre o lume care părea că nu a terminat, pe deplin, să îşi spună povestea:
Am hotărât să accept viaţa care mi-a fost dată, chiar dacă ea e mai scurtă decât a altor oameni. Aşa că, în curând, voi muri. (…)
Când o persoană devine conştientă de propria moarte, nu face altceva decât să împace cu blândeţe dorinţa de a trăi cu moartea. Şi asta în timp ce-şi aduce aminte de micile regrete sau de visele neîmplinite. Dar eu, care am primit dreptul de a face ca lucrurile să dispară din lume, găsesc o anumită frumuseţe în toate aceste regrete. Pentru că ele sunt dovada că am trăit. (…)
Am trăit treizeci de ani şi abia acum am înţeles. Lumea în care am existat şi lumea în care n-am existat. Între ele există o minusculă despicătură. Şi tocmai această mică, foarte mică despicătură este semnul pe care l-am lăsat eu trăind (pp. 169, 173 şi 178).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://www.amazon.com/)
