”Părul contează enorm”, de Dan Lungu
Editura Polirom, Colecția Fiction.LTD, Iași, 2019
O colecție de proze scurte realizată de Marius Chivu, care de altfel semnează și prefața cărții. Maniera de a scrie nu este diferită de cea din romane și nici subiectele în cea mai mare parte. Este același Dan Lungu pe care îl știm, care satirizează și atrage atenția asupra unor probleme ale României pe care nu le putem depăși; analizează comportamentul uman dincolo și dincoace de privirile celorlalți și aruncă o privire în universul celor mici, poate oglinda cea mai fidelă a părinților și concepe un model de gândire la scară micro, al copiilor, pe care suntem datori să îl avem în vedere ca adulți.
Unele dintre texte au apărut și în alte volume (Băieți de gașcă: De vorbă cu Șopron, Părul contează enorm, Nevasta de la ora șapte, Da-mi pace, îs transpirată, Grădina lui Jurgen, A doua jumătate a zilei) și atacă lumea românească de la lumea copilăriei, la cea de ”om mare”, probleme de adaptare, probleme sentimentale, depresia, înstrăinarea, dar și condiția românului în ochii străinilor. Stilul este destul de închegat în cele mai multe, însă finalul lasă de dorit în câteva materiale.
Caractere și lumi diferite sunt abordate deopotrivă de scriitor, cunoscător fin și gata să împărtășească secretele fiecăruia. Se evidențiază mai totdeauna personajele excentrice, atipice, care nu fac parte dintre elite, cu probleme financiare și/sau psihice, uneori pradă alienării, ca în proza ”Norii”, ”Cinci, cinci și jumătate”, ”Fotografiile mătușii Eliza”. De asemenea, de remarcat, întâlnirile regizate de scriitor între lumi diferite, cele izolate cu cele deschise (Norii, Părul contează enorm). Surpinde firescul limbajului și forța cinematică, lirismul plasat doar în locuri cheie, de exemplu în ”De vorbă cu Șopron”, ”Promisiunea”, ”Duminica domnului Chichifoi”, dar și capacitatea de a se plia pe fiecare tip de personaj și lume, atât ca limbaj, cât și ca descriere a comportamentului (cartierul – Chetă la flegmă, copii – ”De vorbă cu Șopron”, damele de companie – ”Da-mi pace, îs transpirată, ”Nevasta de la ora șapte”).
”Acum sunt convins că apocalipsa este o chestiune particulară, de neîmpărtășit, la fel de intimă, dacă îmi dați voie, ca o boală venerică. Aaa, și ar mai fi ceva, dacă la început a fost cuvântul, la sfârșit tot cuvântul e. Simplu ca bună ziua! Dacă m-ar auzi cineva din sat vorbindu-va astfel, nu m-ar recunoaște defel, ar spune că mutălăul de ajutor de notar s-a țicnit de-a binelea. Și, la urma urmei, de ce nu i-aș da dreptate?” (Cinci,cinci și jumătate, pg. 82)
Prozele rămân pe un teren mundan, aproape nimic nu iese din acest spațiu – excepție face ultima proză, ”Viața sexuală a plantelor”, singură diferită din acest punct de vedere. Sunt insinuate subtil probleme care trimit la planuri mai îndepărtate, dar existența se consumă aici, cu bune și cu rele, mai degrabă cu rele de multe ori, cu răni vechi ce amenință cu redeschiderea sau cu persistența. Înstrăinarea, relațiile de cuplu, copilăria, pierderea inocenței sunt temele predilecte, protagoniștii epuizând resursele fără a rezolva nimic concret de cele mai multe ori, fiind puși în situații absurde sau sortite eșecului din capul locului.
”Mama plânge în felul ei, parcă rostogolește niște pietricele. Îmi place de ea. După aceea s-a dus în baie. Mama aruncă ciorba stricată în veceu. Noapte vin broscuțele și o mănâncă. E un broscoi gras cu un polonic și cu coroană și le dă la fiecare câte o porție. Baia e un fel de bucătărie, dar cu mâncare stricată. Când mama și tati se ceartă, mie îmi vine să fac pipi.” (De vorbă cu Șopron, pg. 159)
O ”textualizare” a realității, sumbră, în care umorul este prezent doar la nivel verbal. Dan Lungu nu se implică în materiale sale, nu critică și nu oferă soluții. Personajele sale sunt foarte bine construite fără ca scriitorul să recurgă la descrieri propriu zise; mișcările lor sunt naturale și discursurile credibile. Părul contează enorm excelează la nivelul construcției personajelor, doar din câteva cuvinte simple, inserate în discurs aproape fără să observi, dar care conturează perfect fata fără mâini, deschisă și săritoare și fata de cartier, profitoare, egoistă și incapabilă să aibă o imagine corectă a lumii de lângă și nici o imagine proprie realistă. Suferă însă la nivel de profunzime, simți nevoia să ți se spună mai mult, iar tocmai atunci rotițele se opresc și povestea se închide bursc. Despre absurdul și nedreptățile din viețile mici, care fac parte din viața cu V mare. Textele se constituie ca dări de seamă din unghiuri diferite, la care cititorii însă nu au cum să rămână însă indiferenți. Proza sa stârnește totdeauna reacții, publicul empatizeaă sau este revoltat, dar cu siguranță nu indiferent. Critica și-a exprimat punctul de vedere în numeroase dăți, dovadă premiile și traducerile de-a lungul anilor.
”… într-un anumit fel oamenii sunt, fără să vrea, unii pentru alții, un fel de Dumnezeu sau, mai degrabă, jumătate-oameni, jumătate-Dumnezei. Apoi se mai întâmpla un lucru neobișnuit, care-i întărea această convingere: și anume că el, Titi Chichifoi, era un fel de Dumnezeu al căminului doar în timpul serviciului, apoi venea Costel Avăcăriței, care era și el un fel de Dumnezeu, apoi Valerica Pițigoi îl înlocuia, făcând proces de predare-primire, iar el, Titi Chichifoi, în vremea aceasta, era un fel de Dumnezeu pentru copilul lui, pentru Fănică.” (Duminica domnului Chichifoi, pg. 133)
Favoritele mele: De-a întunericul, De vorbă cu Șopron – pentru modul în care reușește să se pună în pielea unui copil, să adapteze limbajul și să dea glas unor voci care țipă în realitate în inimile multor copii din România; Ca de fiecare dată – pentru evocarea unei lumi care nu mai există, dar care și-a adus demonii în contemporaneitate, dar și pentru prim planul unor oameni uitați, care nu se mai pot întoarce în lumea în care au crescut, dar nu se regăsesc nici în cea actuală și pentru modul ingenios în care aceștia reușesc să își confecționeze scopuri pentru a merge mai departe; Chetă la flegmă – care pune accept pe câteva probleme delicate: maturizarea forțată în mahala, copilăria inexistentă, sărăcia și educația străzii; Fotografiile mătușii Eliza – un micro-roman în stare pură, excelent construit, în care patologicul conferă tensiune textului, fără a-l sufoca.
În loc de final:
”Teoria lui, de uz propriu, era că există un soi de prostie inofensivă și relaxantă, de mediocritate cotidiană, care, consumată în intimitate și fără exces, are incredibile virtuți terapeutice.” (Viața sexuală a planetelor)
