„Ceilalți americani”, de Laila Lalami
Editura Paralela 45, Colecția Ficțiune fără frontiere, Pitești, 2020
Traducere din limba engleză și note de Diana Geacăr
Laila Lalami s-a născut în 1968 la Rabat, în Maroc. În 1992, s-a mutat în Statele Unite și a început să scrie câțiva ani mai târziu; „Ceilalți americani” a apărut în 2019 și a fost nominalizat la National Book Awards. Nu știu cât din experiența sa de viață, rezumată în puține cuvinte mai sus, a stat la baza acestui roman, dar este clar că știe foarte bine care sunt implicațiile unei vieți complicate de imigrant în Statele Unite, iar faptul că familia din acesta este de origine marocană ne îndreptățește să credem că și-a folosit aici, măcar parțial, biografia.
Motorul care mișcă narațiunea este un accident petrecut pe străduțele din apropierea unei autostrăzi americane, undeva în California, în care un bărbat este ucis de un automobilist teribilist, în miezul nopții, acesta din urmă fugind de la locul accidentului și lăsând foarte puține urme. Așadar, un accident cu autor necunoscut asupra unui bărbat în floarea vârstei, un bărbat cu cetățenie americană, dar care a venit de câteva decenii din Marocul natal, în căutarea fericirii, libertății și unei vieți mai bune decât în tulburatul și revoluționarul stat arab. Aici își construise o nouă viață, alături de soția sa și de cele două fiice, acum adulte și la casa lor, își deschisese o gogoșerie și apoi un restaurant și… se încadrase în peisaj, cu bunele și relele sale. Se adaptase noului mediu.
Numai că nu toată lumea se adaptase lui și familiei sale: suntem undeva după 9/11, când imigranții de origine arabă sunt cumva marginalizați, ba chiar și atacați, în ciuda faptului că își iubesc noua țară, s-au adaptat aici și nu se gândesc la întoarcere, chiar dacă au suferit persecuții și în SUA, nu numai în propria țară. Ei sunt „ceilalți americani”, cei pe care lumea îi privește cu reticență și pe care îi înțelege rareori. Este primul palier important al romanului, cel care îi dă titlul, cel care trage un nou semnal de alarmă asupra discriminărilor rasiale și nu numai, care apar nu mereu venind dintr-o cunoaștere aprofundată asupra unui subiect sau al altuia, ci și prin propagandă sau ca simplă reacție la niște evenimente neobișnuite. Laila Lalami provoacă această discuție aproape cu gingășie, fără a ataca, fără a oferi verdicte și fără a stigmatiza. Discriminarea și atacurile există, important este să le conștientizăm și să conducem la eliminarea acestora.
„Crescând în acest oraș, am învățat cu mult timp în urmă că brutalitatea unui om numit Mohammed e rareori supusă îndoielii, dar umanitatea lui trebuie întotdeauna dovedită.” (pag. 209)
Cel de-al doilea palier este cel al pierderii vieții unei ființe umane, așa cum este văzută și mai ales simțită aceasta de către membrii familiei sale și de cei apropiați. Laila Lalami nu este un narator distant al acestei pierderi, ci oferă ocazia mai multor personaje să-și descrie cu propriile cuvinte trăirile și gândurile, pentru a descoperi felul în care pierderea unei persoane schimbă total viața acestora.
„Mult timp după ce a murit soțul meu, m-am simțit de parcă eram prinsă într-o ceață densă, incapabilă să zăresc drumul din fața mea, sau măcar să văd ceva din ce se întâmpla în jur, pregătirile pe care le făceau fiicele mele adesea fără să se consulte cu mine, aș putea spune, pentru că, atunci când încercam să vorbesc, o făceam numai ca să fiu de acord cu deciziile care fuseseră luate deja. Și totuși, în seara aceea de joi, m-am străduit să ies din negură, să mă îmbrac cu niște haine curate și să mă duc la școala primară să văd Frumoasa Adormită. Am făcut-o de dragul nepoților mei, care aveau doar opt ani pe atunci; nu știau prea multe despre viață, prin urmare, nu știau nimic despre moarte.” (pag. 102)
Rând pe rând, aceste personaje – nouă la număr, după calculul meu –, în capitole scurte, își prezintă propria poveste, felul în care percep moartea lui pater familias și ce influență are asupra vieții lor. Inclusiv tatăl decedat are cuvântul, pentru a povesti plecarea din Maroc și modalitatea în care și-a organizat viața din America, încercările sale și conflictele. Apoi, pe rând, descoperim (și revenim deseori la ei) ce spune soția celui decedat, cele două fiice (una dentist, cealaltă muzician) crescute în SUA, polițiștii care investighează accidentul și chiar și vinovații. În prim plan, se află Nora, fiica aparent boemă și beneficiara poliței de asigurare, cea care nu înțelege nimic din noua ordine a lucrurilor. A fost mereu iubită de tată și respinsă de mamă și de soră, dar cele mai multe traume care îi revin în minte sunt cele din școală, când pielea ei închisă și numele arab erau subiect de batjocură și de bullying. Tatăl pierdut era, pare-se, ultimul său reper dintr-o viață în care nu i-a ieșit nimic, nici măcar relațiile de dragoste:
„Timpul trecea – se făcuseră nouă zile deja –, dar eu mă simțeam încremenită, de parcă de-abia aflasem că tatăl meu murise. În tradiția musulmană, perioada de doliu durează patruzeci de zile. De ce patruzeci? Moise a stat patruzeci de zile fără pâine și apă înainte să încheie legământul de pe Muntele Sinai. Între botez și întoarcerea lui în Galileea, Iisus și-a petrecut patruzeci de zile în sălbăticie, rezistând ispitelor. Mohamed avea patruzeci de ani când s-a retras în peștera de pe Hira și i-a apărut Gabriel. Patruzeci este un număr puternic, o promisiune că la sfârșitul chinului va veni răsplata, că veștile bune vor veni după cele rele. Dar suferința mea n-avea să se termine în patruzeci de zile. Nici în patruzeci de săptămâni. N-avea să se termine niciodată, se pare. Tot ce-mi mai rămăsese din tatăl meu erau amintirile, și fiecare era fragilă precum o dâră de fum.” (pag. 137)
Și al treilea plan al romanului este la fel de reușit: dramatismul și suferința determinată de discrimarea rasială și doliul sunt dublate de o investigație polițistă complicată în care accidentul mortal este cercetat atent, în ciuda lipsei de probe, în ciuda lipsei martorilor direcți și a înregistrărilor video. Sigur, este planul secundar, dar el păstrează o doză de imprevizibilitate și de suspans.
„Ceilalți americani” este un roman bun, pe care l-am citit cu interes și multă plăcere. Cele trei planuri ale acestuia funcționează perfect, iar scriitura realizată de Leila Lalami curge firesc și natural. În plus, principalul atuu al romanului este modalitatea prin care ne înfățișează povestea, dând cuvântul personajelor, de altfel foarte credibile, simpatice și cărora vrei să le afli trecutul, prezentul și viitorul. Dacă pe primele le aflăm prin gândurile și frazele rostite, poate vom avea în viitor șansa ca autoarea să ne ofere o continuare, o imagine asupra felului în care au evoluat destinele lor.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Sursă fotografii: EdituraParalela45.ro, The Guardian)
