Tragedia Germaniei 1914-1945, de Lucian Boia

Tragedia Germaniei 1914-1945, de Lucian Boia

Editura Humanitas, Colectia ”Seria de autor Lucian Boia”, Bucuresti, 2010

Volumul profesorului Lucian Boia [1] debutează în forţă, cu două întrebări fundamentale atât pentru istoria Germainei cât şi a întregii Europe şi lumi, având în vedere forţa centrifugă [2] pe care Europa a avut-o atât în secolul al XIX-lea, cât şi în prima jumătate a următorului secol. Lucian Boia pune întrebările pline de miez: „A fost Germania mai naţionalistă?” şi „A fost Germania mai puţin democratică?”. Ambele răspunsuri sunt negative. Pentru că autorul pune în contextul european realităţile şi năzuinţele germane. Ambele interogaţii sunt interconectate, căci explică derapajele autoritarist-totalitare din perioada 1933-45. „Proiectul german aspiră să-i reunească pe toţi germanii; proiectul francez urmărea (şi a reuşit) să-i transforme în francezi chiar pe cei care la origine nu erau francezi. Indiferent de variante, naţiunea se defineşte ca o mare solidaritate: este solidaritatea supremă”. Din această perspectivă de istorie comparată la care Lucian Boia recurge deseori, este remarcabil să observăm că judecata tăioasă a profesorului de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti nu-i iartă pe francezi, el însuşi fiind francofon şi francofil.[3]! Sa nu uitam ca in ajunul Revolutiei Franceze din 1789 jumatate din populatia Regatului nu vorbea franceza (bretoni, alsacieni, basci, provensali, corsicani etc.).

La cea de a doua întrebare, se nuanţează cazul Germaniei wihlemiene, antebelice, creaţia lui 1870 „Statele dispuneau de o relativă autonomie, fiecare cu suveranul, guvernul şi parlamentul sau.[4]Prusia era însă „mai egală” decât toate celelalte la un loc: însuma 60% din teritoriul şi din populaţia ţării. Regele Prusiei era şi împărat al Germaniei, iar primul său ministru, cancelar al Imperiului.” Germania imperială avea şi două Camere: Consiliul federal (Bundesrat) şi Reichstag care, chiar dacă nu avea prerogativa de a numi şi demite cancelarul, trebuia să aprobe bugetul ţării, ceea ce nu era de colea pentru un colos industrial.

În acest moment al discursului, Lucian Boia oferă câteva reflecţii care  transced cadrul oarecum strâmt al problematicii germane, de o mare actualitate naţională (chiar!) „…şi democraţia îşi are insuficienţele şi riscurile ei, minimalizate în prezent, supraevaluate acum un veac. Există riscul unei derive populiste şi, mai grav, riscul confiscării puterii în numele poporului. Masele sunt mai uşor de manipulat decât elitele. Totalitarismele s-au construit pe fundament democratic, de regulă, într-o primă fază a democraţiei (perioada interbelică) în condiţii de masivă nemulţumire socială şi, adesea (nu e cazul Germaniei, dar al Rusiei şi chiar al Italiei) de precaritate culturală.(…) În prezent, democraţia funcţionează relativ bine în spaţiul occidental, nu doar graţie propriului său mecansim, ci, în bună măsură, datorită nivelului economic atins şi atenuării contradicţiilor sociale, în condiţiile în care cea mai mare parte a populaţiei a ajuns să aparţină clasei de mijloc.(…) Inclusiv pentru o democraţie autentică, echilibrul puterilor (puterea care se opune puterii) nu e mai puţin esenţial ca votul universal sau responsabilitatea guvernamentală.”[5] Se demontează şi una din justificările tradiţionale ale Stângii care tinde să tragă de nazism pentru a acoperi cu el întreaga Dreaptă „Când regimul bismarkian sau wilhelmian este făcut răspunzator pentru evoluţiile naziste ulterioare, se trece prea repede peste faptul că nazismul nu a fost un fenomen conservator, ci unul revoluţionar.”Acesta a fost făcut „posibil nu de sistemul imperial, ci de prăbuşirea sistemului imperial”. De altfel şi vizual, după urmărirea unor documentare care explică şi ofera imagini de arhiva din anii ascensiunii la putere ai lui Hitler şi Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) este fascinantă înrudirea sa bolşevică. Cele două totalitarisme au fost verşiori foarte buni!

Izbucnirea Primul Război Mondial a fost, până la urmă, o imensă prostie, un joc de domino care nu a mai putut fi controlat. În primul rând s-a lăsat prea multă putere pe umerii militarilor şi Statelor Majore ale armatelor europene. Decizia politică a ţinut seama mai degrabă de militari care “evident că ei se joacă de-a războiul, acesata este meseria lor (nu doar în Germania). A contat, în toate marile ţări implicate (Austro-Ungaria, Germania, Rusia şi Franţa) presiunea statelor-majore: planurile de război erau minuţios puse la punct şi trebuiau aplicate întocmai, altminteri existând riscul unor grave disfuncţionalităţi”. Însa trebuie luate în considerare şi “mentalităţile, imaginarul războiului: generaţia de la 1914 credea despre război două lucruri: mai întâi că era inevitabil şi în al doilea rând că avea să fie de scurtă durată. Presupusa fatalitate a conflictului şi convingerea că se va încheia repede au contribuit la acceptarea cu sufletul împăcat a unei înfruntări care ar fi fost, totuşi, evitabilă.”[6]

Ceea ce ne place la Lucian Boia este şi faptul că nu este un leşinat sârbofil, aşa cum dă bine vulgatei noastre naţionaliste, dragostea nemărginită faţă de naţiunea sârbă care totuşi, dacă privim la cele întâmplate recent în fostul spaţiu iugoslav, ne cam dă de gândit. Asta dacă vrem să gândim, evident “Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare. Sutele de mii de români din Valea Timocului n-aveau nici atunci, cum nu au nici astăzi, statutul recunoscut al unei minorităţi entice. Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau. Trebuie spus că Serbia (ca şi Croaţia, de altfel) a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun, de la cumplita scenă a asasinării regelui Alexandru Obrenovici[7] şi a soţiei sale, în 1903, pana la varsarile de sânge din Bosnia şi Kosovo; atentatul de la Sarajevo din 1914 e doar un episod, care nu poate fi izolat de un secol de istorie.”[8]

Se uită cam uşor că germanii au crezut foarte mult în victoria din Primul Război Mondial pe care nu l-au considerat deloc ca fiind unul de agresiune, ci, dimpotrivă , de apărare, având în vedere „incercuirea’pe flancuri a Germaniei. Chiar dacă războiul a fost unul mult mai lung decât estimase toată lumea în 1914, germanii aveau argumente serioase să creadă şi în 1918 sau, mai ales în 1918, într-o iminentă victorie. Mai gravă decât orice s-a dovedit prăbuşirea moralului. Germanii crezuseră în victorie, acum nu mai credeau. Ani de zile înduraseră privaţiuni mult mai severe decât aliaţii occidentali. (…) Costurile umane ale ofensivei (din vara lui 1918) fuseseră enorme. Se presupune că Germania ar fi rezistat ulterior mai bine dacă în loc să forţeze inutil câştigarea războiului ar fi trecut în defensivă. În vara anului 1918, armata germană ajunsese la capătul puterilor. Se înmulţiseră actele de insubordonare: dezertari, întârzieri la reîntoarcerea în unităţi. Efectivele erau descompletate din pricina celor care dispăreau sau nu mai reveneau pe front; o anchetă ulterioară face referire la aproape un million de soldaţi absenţi. Se spunea că Ludendorff ajunsese să transmită ordine unor divizii care nu mai existau![9]” La sfârşitul anului 1917 şi începutul lui 1918, germanii reuşiseră să lichideze un front, Frontul de Est, care le mâncase o groază de trupe şi care chiar dacă nu era ameninţător, şi probabil că nu a fost niciodată astfel, menţinea blocate foarte multe trupe, mai mult decât bine-venite pe Frontul de Vest.

Profesorul bucureştean analizează într-un capitol distinct al cărții şi presupusul rasism şi antisemitism al germanilor, aparent mult mai accentuate decât al celorlalte popoare, aceasta pentru că, în general, se aplică germanilor de dinainte de cel de al Doilea Razboi Mondial o judecata care plateste tribut consecinţelor teribile ale acestuia. Într-o analiză lucidă, pe care Lucian Boia nu se fereşte să o facă, chiar dacă subiectul încă este foarte delicat, se pare că germanii erau mai degrabă mai puţin rasişti şi antisemiţi decât alte popoare europene. În plus, “În secolul al XIX-lea – cu prelungiri notabile şi în veacul următor – ideea socotită corectă nu era nicidecum egalitatea raselor, ci, dimpotrivă, inegalitatea dintre ele. Un discurs egalizator putea să pară cel mult un paradox curios. Ierarhia era bine stabilită : albii sus, galbenii la mijloc şi negrii jos (rasa neagră fiind multă vreme considerată o specie intermediară între omul alb şi maimuţă). Clasificările rasiale se rafinează de-a lungul secolului, rasele principale fragmentându-se în tot felul de rase secundare, inclusiv în Europa albă”[10]

Ca urmare a acestei analize, Boia consideră că “Exceptând, fireste, perioada nazistă, Statele Unite, apar încă mai marcate decât Germania de teoriile şi practicile rasiste. Discriminarea legală a negrilor-în statele din Sud- s-a prelungit un veac după eliberarea lor din sclavie, până în deceniul 1960-1970”.[11] Aceasta, evident, dacă ne este permisă decuparea istoriei pentru a scoate perioada neagră a nazismului din istoria Germaniei! În continuarea capitolul despre rasism, în mod logic, este poziţionată o tematică mult mai sensibilă: antisemitismul germanilor. Datorită Holocaustului am fi tentaţi să punem întreaga istorie a Germaniei sub semnul Holocaustului  care a dus la asasinarea unui numar estimat de 6 milioane de evrei din Europa. Cu atât mai groaznică ni se pare acest eveniment funebru cu cât „între evrei şi germani a existat o strânsă legătură istorică. Cea mai bună ilustrare a acestei relaţii speciale o oferă chiar idişul, limbă vorbită de majoritatea evreilor europeni, derivată din germană. Nicăieri evreii nu s-au simţit mai acasă ca în Germania. De nici o altă cultură nu s-au simţit mai puternic atraşi.” Poate doar de cea americană, mai aproape de contemporaneitate, am adăuga noi.

Un fenomen care dovedeşte această atracţie reciprocă este indicele căsătoriilor mixte din Germania. Între 1831-1841 ele se ridicau la 200 pentru ca în deceniul 1901-1910 să se ajungă la 8.220. În 1932 în pragul instaurării regimului nazist, s-au încheiat, într-un singur an, 3.400. De altfel, naziştii au avut dificultăţi în a-i cataloga (căci orice regim totalitar are această manie de a cataloga, de a ordona de o manieră definitivă umanitatea pe care o domină).Termenul folosit era de „Mischlinge” (corcitură), de gradul I (50%-un părinte evreu), II (25% un bunic evreu) şi tot aşa. Până la urmă, pentru a nu aliena suplimentar populaţia germană, naziştii i-au lăsat în pace pe „corcituri”, pe bărbaţi trimiţându-i în lagărele de muncă (nefiind demni să poarte uniforma Wehrmachtului) iar femeile la diverse munci în oraşele unde deja se aflau. Nu a existat un proiect de exterminare a lor „un motiv va fi fost, inclusiv pentru Hitler, grija de a nu indispune excesiv categoria germanilor puri înrudiţi cu aceste corcituri”.

Fără a aduce noi informaţii spectaculoase şi fără a avea ambiţia de a revoluţiona cercetarea în domeniu, care cântăreşte probabil tone de cărţi (şi nu la figurat, ci chiar la propriu), cartea oferă totuşi cititorului o viziune personală a unui istoric român asupra evoluţiei Germaniei în secolele XIX-XX, o încercare de înţelegere a mecanismelor de deplasare a istoriei universale, plină de miez şi chei de descifrare a unui trecut apropiat deloc atât de misterios şi incomprehensibil precum ar părea.