„Înţelepciunea Părinţilor Deştertului”, de Thomas Merton
Editura Paralela 45, Colecţia Tradiţii spirituale, Piteşti, 2022
Traducere din limba engleză, note şi comentarii de Mihai Liţă
Poate nu de puţine ori, atunci când răsăritul soarelui ne vesteşte că a sosit momentul să păşim într-o nouă zi, mintea cea mult prea extenuată şi acaprată de iureşul cotidian tinde să pornească în căutarea acelor oaze unde liniştea domneşte, îngăduind tuturor incertitudinilor şi prejudecăţilor să îşi găsească răspunsuri pline de înţelepciune. La rândul lui, acest drum presărat cu lumină se dezvăluie ca fiind unul sinuos, fiecare picătură dintr-un elixir dătător de viaţă şi speranţă putând da la rândul ei naştere unei dorinţe nestăvilite de a fugi cât mai departe de lumea cea atât de comndamnată la dezlănţuirea haotică, într-un turn de fildeş de unde nu trebuie decât să asistăm, aparent pasivi, la interminabilul spectacol al vieţii.
Fără să prindem prea bine de veste, devenim prizonierii propriilor concepţii care, de multe ori încărcate de vraja utopiei, par că vor să ne lase să alunecăm într-o altă capcană, mult mai periculoasă, a însingurării şi a deznădejdii fără de margini. Iar atunci când mirajul dispare, nu ne putem nega statutul de prizonieri ai unui tunel tenebros, din care nu putem ieşi decât printr-o alegere pe cât de grea pe atât de importantă: fie urmând vocile şi sfaturile specialiştilor în armonioasa dezvoltare personală, fie învăţând să pornim zilnic la drum având drept far călăuzitor legătura indestructibilă cu Divinitatea. La o primă vedere, intuiţia ne şopteşte că prima variantă ne este mai la îndemână, îndemnurile învăţătorilor acestei lumi ieşindu-ne în cale la tot pasul, indiferent dacă păşim pragurile cabinetelor, dacă le găsim consemnate în cărţi, sau dacă le aflăm de pe internet. Nu aceeaşi voinţă de a porni la drum o avem atunci când ne confruntăm cu acele vechi tradiţii spirituale, care lăsau să se înţeleagă că urcuşul spre tainele sufletului este deopotrivă anevoios, întăritor şi dătător de linişte atunci când reuşim să dăm la o parte ochelarii de critici aspri şi să îi înlocuim cu cei ai înţelepciunii sădite pe temeiul dragostei adevărate şi împreună-lucrătoare dintre Dumnezeu şi om.
De multe ori, suntem tentaţi să credem că cele ce ţin de cultura spiritului sunt greu de cuprins cu mintea omenească, iar starea de comunicare şi comuniune a omului cu cel care l-a înzestrat cu viaţă este tot atât de dificil de atins. Adesea, omul modern consideră că actul rugăciunii, acel moment în care, dincolo de toate ale lumii acesteia, gândul şi inima se înalţă la cer aducând Slavă şi mulţumire pentru toate darurile primite, este o condiţie strictă a vieţii monahale şi, în consecinţă, nu ar putea să acceadă la această formă de căutare a sinelui altfel decât renunţând la condiţia de fiinţă supusă acestei lumi. Ceea ce uităm, însă, este faptul că cei mai mulţi dintre marii sfinţi şi dascăli ai omenirii şi-au avut originile în familii care au căutat fără încetare să împletească toate cele ale vieţii pământeşti cu virtuţile nepreţuite dăruite de Sus, preschimbând mai scurta sau îndelungata călătorie prin viaţă într-o jertfă deloc chinuitoare şi fiecare faptă într-o dovadă vie a iubirii nefăţarnice şi pline de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu şi semenilor. Poate deloc întâmplător, vieţile şi cuvintele pline de înţelepciune ale acestora au devenit biruitoare în lupta inevitabilă cu trecerea timpului, lăsându-ni-se adesea descoperite prin intermediul unor scrieri care, din dorinţa de a revitaliza strânsa legătură dintre viaţa cetăţii şi cea a bisericii, răsar în calea noastră pentru a ne deschide minţile şi inimile, a ne fascina şi a ne înzestra cu o nebănuită putere.
O astfel de morală se poate desprinde şi din paginile volumului Înţelepciunea Părinţilor Deştertului, menit să ni se dezvăluie ca o invitaţie a călugărului catolic Thomas Merton de a ne îngădui, fie şi pentru scurtă vreme, câteva popasuri pe urmele bătrânilor înţelepţi ai primelor secole creştine, ale căror voci răsună de dincolo de deşerturile aride şi timpurile mai puţin prielnice până mult departe, în chiar miezul zilelor şi conştiinţelor celor de astăzi. Parcurgând cele cincisprezece lecţii bogate în informaţii şi îndemnuri de mult şi nepreţuit folos, devenim învăţăcei ai unor adevărate şcoli ale rugăciunii şi ale vieţii curate care, prinzând viaţă în diverse colţuri ale lumii, în Alexandria, în Palestina, în Capadocia, în Siria şi chiar într-o pustietate ascunsă şi neumblată, au cunoscut în rândul sfinţilor adevăraţi mesageri care au ştiut să pună toate tainele vieţii duhovniceşti în slujba omenirii. Astfel, nu ar mai trebui să rămânem surprinşi atunci când, fiindu-ne dat să cercetăm scrierile Sfântului Vasile cel Mare, vom găsi îndemnuri demne de luat în considerare de toţi cei care, în biserică sau chiar în lume, pornesc pe calea desăvărşirii şi a dragostei:
Toţi creştinii sunt chemaţi la perfecţiune şi sfinţenie prin supunere în faţa lui Dumnezeu şi îndeplinrea cu credinţă a voii Sale sfinte (…). Viaţa monahală se clădeşte pe recunoştinţa pentru iubirea lui Dumnezeu. Viaţa monahală ca într-o familie – în care bătrânii sunt plini de grijă pământească sau frăţească pentru cei mai tineri decât ei – este mijlocul suprem de desăvârşire a iubirii creştine. (…)
Fiecare este pentru toţi şi toţi sunt pentru fiecare. Fiecare îi ajută pe ceilalţi şi, ajutându-i, se ajută pe sine. Fiecare împlineşte ceea ce îi lipseşte celuilalt. Nimeni nu trebuie să fie complet şi autosuficient; ce nu are unul va aduce altcineva. Nimic nu este irosit în viaţa monahală, nici măcar duhovniceşte. Cel slab şi sărac poate contribui şi el prin vreun talent al său, oricât de neînsemnat, putând astfel merge mai departe, susţinut de ceilalţi. Astfel, viaţa perfectă este accesibilă tuturor. Bunătăţile lui Dumnezeu sunt uşor de împărtăşit în comunitate, iar această împărtăşire le sporeşte. (…) Varietatea îndatoririlor oferă loc pentru diferite talente şi haruri: unii pot avea grijă de oaspeţi sau de bolnavi, alţii sunt liberi să se dedice mai mult rugăciunii. În mănăstire, există întotdeauna puterea exemplului viu (pp.63 şi 65).
Sub semnul aceleaşi iubiri nemăsurate şi pline de recunoştinţă dintre om şi Cel ce l-a rânduit pe pământ sunt puse şi o serie de fapte pe care le întâlnim adesea printre preocupările celor crescuţi în tinda Bisericii dar cărora nu le înţelegem întotdeauna adevăratul rost. Tâlcuindu-ne cuvintele întelepte ale unor sfinţi precum Evagrie Ponticul şi Ioan Casian, Thomas Merton ne reaminteşte faptul că rugăciunea trebuie privită atât ca o convorbire a intelectului cu Dumnezeu, cât şi ca o modalitate prin care sufletul şi mintea se desprind de cele ale lumii acesteia şi se unesc cu cele cereşti, aducând rugăminţi sincere şi smerite pentru iertarea păcatelor, mijlocind pentru prietenii şi rudele noastre, pentru pacea lumii sau pentru binele întregii Biserici şi mulţumind neîncetat, cu credinţă, nădejde şi dragoste pentru bunătatea şi mila revărsate neîncetat asupra noastră. Tot astfel este privită şi rânduiala posturilor, înţelese nu doar ca interdicţii aspre ale vieţii monahale, ci mai ales ca binevenite modalităţi de înfrânare a trupurilor, de îmblânzire a cugetelor şi de întărire a inimilor, după cum ne învaţă şi marii sfinţi ai Alexandriei şi Palestinei:
„Nu trebuie aşadar să ne abţinem pe de-a-ntregul de la feluritele mâncăruri, ci doar să nu ne robim lor. Trebuie să ne împărtăşim din ceea ce ni se pune în faţă, aşa cum se cuvine unui creştin, din preţuire faţă de cel care ne-a invitat, participând însă cumpătat şi fără a ne sminti la acel praznic.” (…)
„Cum de eşti tu creştin dacă ai o inimă atăt de şovăitoare? (…) Te temi de sărăcia din pustie? Dar Hristos spune că săracii sunt binecuvântaţi. Ţi-e frică de muncă? Dar nici un atlet nu câştigă premiul său fără o muncă anevoioasă. Te gândeşti la mâncarea pe care o dobândeşti aici? Dar, dacă ai credinţa tare, nu ai a te teme de foame. (…) Va veni neîndoielnic şi ziua în care acest trup stricăcios şi muritor se va îmbrăca în nestricăciune şi viaţă veşnică.” (…)
Viaţa monahală este o viaţă îngerească de slavă, în care îi cântăm lui Dumnezeu cu inimă curată şi îi aducem ca jertfă faptele noastre bune. „Cântaţi cu toate mădularele voastre. Lăsaţi mâna să cânte când faceţi milostenie, lăsaţi piciorul să cânte în timp ce umblaţi pentru o lucrare bună” (pp.38 şi 84-85).
Fără îndoială, nu poate fi trecut cu vederea faptul că firul roşu al tuturor scrierilor sfinte consemnate în cartea de faţă este îndemnul mereu viu ca omul să deprindă din viaţa pustnicească dorul de Dumnezeu, recunoştinţa demnă în faţa tuturor obstacolelor acestei lumi, hărnicia în folosul său şi al semenilor dar şi dragostea pentru dulcea odihnă în rugăciune, tăcere şi contemplaţie, departe de orice vorbă necugetată sau voinţă deşartă de afirmare. Iar odată ajunşi pe această treaptă, vom reuşi cu singuranţă să înfruntăm cu mai multă seninătate, răbdare şi discernământ nu doar privirile curioase şi tăioase ale unei lumi mult prea înţesate de reguli stricte şi dure judecăţi de valoare, ci mai ales toate părerile personale care tind să ne blocheze conştiinţele. Departe de a fugi în adevăratul sens al cuvântului din calea unei vieţi ce ni se pare mult prea greu de traversat şi căutând permanent să ne înmulţim cât mai frumos talanţii primiţi, devenim la rându-ne vrednici purtători ai acelor cuvinte care, plăsmuite sub straja celor ce au fost odată bune şi frumoase foarte, ne călăuzesc fără încetare către lumina credinţei lucrătoare prin iubire şi înţelepciune.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://guides.library.duq.edu/thomas-merton, https://www.librariaonline.ro/, https://www.books-express.ro/)
