„Tintin au pays des soviets” (Tintin în ţara sovietelor), de Hergé
Casterman, Paris, 1929
Prima parte aici.
O altă secvenţa puternică a albumului de benzi desenate ni-i înfăţişează pe Tintin şi Milou descoperind metoda prin care guvernul sovietic reuşea “să strângă” (rechiziţionare în toată regula) cerealele[1]. Tintin se infiltrează deghizat la întrunirea conducerii bolşevice pentru a afla din gura unuia dintre ei, probabil chiar Stalin în persoană că “Tovarăşi, ne lipseşte grâul! Avem nevoie de puţinul grâu strâns pentru propaganda noastră din străinătate. Trebuie să găsim alt grâu altfel vine foametea. Singura soluţie este să organizăm o expediţie împotriva culacilor sau ţăranilor bogaţi şi să-i forţăm chiar cu armele să ne dea grâul. Am spus!” Tintin decide să observe cum se derulează această expediţie, spre nemulţumirea lui Milou care-l avertizează “nu fă prostia asta!”
Tintin devine soldat al Armatei Roşii (!) însă, suflet milostiv, aleargă spre a-i preveni pe ţărani. Unde să ascundă grâul? se întreabă Tintin căci ţăranul sovietic pare complet depăşit de situaţie. Spirit întreprinzător, Tintin scoate din saltele paiele înlocuindu-le cu grâu. “Acolo, cu siguranţă nu vor găsi grâul!” Reluând-si locul în detaşamentul trimis să rechiziţioneze grâul, Tintin se opune comandantului care, nemulţumit pentru că nu a dat de cereale, ordonă torturarea culacului pentru a-l face să mărturisească locul unde-şi ascunsese grâul. Lupta celor doi eroi cu organele se duce pana la sfârşitul albumului. Tintin scapa din URSS pilotând un avion care aterizează pe aeroportul Tempelhof din Berlin însă este urmărit de GPU, poate în ideea de a nu lăsa în viaţă un martor atât de incomod. Tintin consideră că nu s-a documentat destul asupra realităţilor din URSS (!) şi decide să se întoarcă în raiul sovietic numai că maşina sa derapează şi este proiectat tocmai într-un tren care-l duce, în sfârşit, acasă, la Bruxelles, spre marea bucurie a lui Milou!
În luna mai 1930, abatele Wallez cel care l-a încurajat pe Hergé la începuturile editoriale ale aventurilor lui Tintin, dându-şi seama de succesul la publicul bruxellez, a avut ideea de a regiza /monta întoarcerea lui Tintin şi a lui Milou din URSS. La 8 mai 1930 ziarul le Petit Vingtième a organizat, din motive publicitare evidente (aventurile succesive ale lui Tintin aveau să dubleze şi tripleze tirajul ziarului) întoarcerea eroului. Hergé îşi aducea aminte, peste ani, cum a plecat cu un prieten (Lucien Pepperman) care avea trăsăturile ariene ale lui Tintin, îmbrăcat într-un costum rusesc şi încălţat cu bocanci roşi, către Koln pentru a putea lua trenul de întoarcere dinspre est, un fantomatic trenul care venea dinspre Rusia. “Eram sigur că vom debarca la Bruxelles într-o gară pustie însă spre marea mea stupefacţie o mulţime de oameni ne aştepta.”
Hergé are o mare capacitate de a rezuma esenţialul căci, ştim bine, pentru fiecare episod prezentat s-au scris mii şi mii de pagini. Curajul de care a dat dovada Hergé este remarcabil pentru că albumul său apărea împotriva curentului opiniei publice occidentale care nu vedea comunismul în adevărata sa formă. Albumul Tintin în ţara sovietelor a creat o mare rumoare în epocă dar nu numai pentru că prezenta nişte realităţi crude pe care regimul stalinist încerca să le cosmetizeze (nu să le elimine, nu avea cum căci erau în logica elementară a regimului totalitar comunist) dar si pentru că mulţi scriitori şi oameni politici occidentali, cu un statut public mult superior unui biet ziarist de la o obscură publicaţie belgiană, se angajaseră să susţină calea luminioasă ce părea a se ivi de la răsărit. Poate că tocmai această lipsă de publicitate şi vizibilitate mediatică i-au permis lui Hergé să conceapă aventura lui Tintin şi Milou în Uniunea Sovietica. Nu avea ce pierde. Ulterior, după ce a căpătat prestanţă şi greutate, Hergé a ezitat în a accepta retipărirea primului album al seriei Tintin, apărut iniţial într-un tiraj de 5000 de exemplare ceea ce a făcut ca el să devină rapid atât scump cât şi greu de găsit. O posibilă explicaţie ar fi aceea că nu neapărat mesajul anticomunist explicit l-ar fi deranjat pe Hergé ci mai degrabă stângăciilor grafice. Atunci când acest lucru în sfârşit s-a produs în ianuarie 1999, cu ocazia împlinirii a şapte decenii de la naşterea lui Tintin, albumul care imita condiţiile grafice alb negru al celui original a avut parte de o receptare nuanţată, poate prea nuanţată având în vedere timpul scurs şi scoaterea la lumină a nenumăratelor crime ale regimului stalinist (multe lucrări scrise chiar de importanţi istorici francezi).
Jean François Revel dedica acestui subiect, un exemplu pentru scăldarea în utopia comunistă de care se fac vinovate în continuare multe personalităţi franceze, câteva paragrafe în volumul “La Grande Parade”. Teza sa este că “regimul comunist îşi păstrează superioritatea sa morală. O resimţim constatând simptome uneori anecdotice, aproape puerile. Tintin în tara sovietelor este caracterizată în mai multe articole drept având un conţinut exagerat şi excesiv. Or, este dimpotrivă o frescă incredibil de exactă care denotă la tânărul autor chiar şi pentru acea perioadă îndepărtată o intuiţie extraordinară, după cum o semnalează Emmanuel le Roy Ladurie, răspunzând unei anchete a ziarului Le Figaro ( 6 ianuarie 1999).” Însă acelaşi ziar de centru-dreapta (teoretic) nu este de acord cu diagnosticul pus de istoricul francez, considerând că epopeea lui Tintin “suferă, odată cu trecerea timpului, de maniheism”(!) Revel se referă în acelaşi volum şi la un comentariu auzit la postul de radio France-Info (10 ianuarie 1999) în care auditoriului îi este comunicată sentinţa “Tintin in ţara sovietelor este încărcată ideologic cu un parfum de suprarealism” Concluzia lui Revel este că în comparaţie cu nazismul “comunismul îşi păstrează superioritatea sa morală. Sau, mai precis spus, pentru că unii se încăpăţânează cu preţul a mii de minciuni şi disimulări să întreţină înşelătoria faţă de această superioritate”[2] Hergé a fost atacat de simpatizanţii comunişti din Occident, punându-i-se ştampilă de anticomunist primar iar colaborarea sa la ziarul Le Soir, cotidian apărut în timpul celei de a doua ocupaţii germane a Belgiei (1940-44) colaborare în acelaşi registru BD (Tintin şi-a continuat aventurile) fiind considerată, abrupt, drept colaboraţionism. În acea perioada Hergé n-o ducea prea bine financiar fiind nevoit să găsească modalităţi de subzistenţă. În acest registru ilogic, viciat, evident, cartea Tintin în ţara sovietelor nu reprezintă decât o lucrare de propagandă anticomunistă. Tovarăşii de drum au aplicat vechea maximă comunistă: Dacă nu poţi convinge, atunci măcar discreditează! Iar Hergé nici măcar nu a portretizat lagărele de muncă şi exterminare care deja existau în URSS în acea perioadă!
Spre deosebire de toate celelalte aventuri imaginate de Hergé (unde nu ajunge Tintin? Din Congo în America, din Egipt în China) cea din ţara sovietelor nu a făcut obiectul unor adaptări cinematografice ulterioare fiind singura care a rămas în formatul său original, alb-negru. Hergé aproximează uneori, inventează alteori însă esenţa mesajului său este mai realistă şi autentică decât zecile de kilograme de maculatură propagandistică scrise de cunoscuţi scriitori occidentali, literatură de călătorie sau studii care se doreau polemice, plătite, într-un fel sau altul, de ţara sovietelor, de care nu-şi mai aduce aminte nimeni după o jumătate de secol. Aceasta este diferenţa între minciuna vinovată, plătită cu sânge omenesc şi rostirea răspicată a adevărului.
[1] Stalin avea nevoie de devize pentru programul său cincinal de industralizare, devize care s-au obţinut prin vânzarea de cereale. Csre cereale erau de obicei furate ţăranilor.
[2] La Grande parade essai sur la survie de l’utopie socialiste, PLON page 178
