”Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității”, de Aurora Liiceanu
Editura Polirom, Seria de autor Aurora Liiceanu, Iași, 2013
Orice bărbat își dorește două femei: o casnică liniștită și o nimfă tulburătoare (Iris Murdoch). Iar Ernest Hemingway pare să fie exemplul elocvent atunci când își exprimă dorința de a-și continua relația atât cu soția Hadley, sprijinul și consolarea lui după ore întregi dedicate scrisului și delirului social, cât și cu Pauline, acea tânără plină de grație, ce avea să-i devină a doua soție.
Femeia, simbolul maternității și al vieții, reprezintă un mister căreia i se dedică opere și un interes crescând mai ales că femeia pare să câștige din ce în ce mai mult pe plan social, acumulând o latură masculină supradimensionată. Așadar, în loc să ne aflăm într-un moment de egalitate între cele două sexe, se pare că ne îndreptăm spre extrema opusă, în care femeia deține puterea supremă, în detrimentul bărbatului. Să înceapă oare, după această perioadă glorioasă a femeii, era de egalitate între cele doă sexe?
Aurora Liiceanu realizează că pentru a scrie despre psihologia individuală nu trebuie consultată doar literatura științifică, ci și cea beletristică. Așadar, psihologul Liiceanu își caută de data aceasta sursele de inspirație, și protagoniștii, în lumea lui Gatsby, a scriitorilor americani, Ernest Hemingway și F. Scott Fitzgerald, unde soțiile acestora, Hadley Richardson și Zelda Sayre reprezintă două versiuni ale feminității, amănuntul biografic fiind criteriul specific ce oferă posibilitatea comparării. Cu toate că, spre sfârșitul cărții, Aurora Liiceanu aduce în discuție o a treia figură feminină, ce reprezintă opusul corect al lui Hadley și anume, ultima soție a lui Hemingway, cea care este întruchiparea perfectă a Zeldei, femeia frumoasă și cu verticalitate și dorință de afirmare, ce o transformă într-un veritabil oponent al marelui scriitor, indiferent dacă ne referim la Hemingway sau Fitzgerald, ce-și folosește femeia iubită drept sursă de inspirație. E adevărat că în spatele oricărui bărbat celebru stă o femeie puternică, cel mai bun exemplu fiind în acest caz Fitzgerald și Zelda. Totuși, păstrarea unui echilibru și acordarea libertății cuvenite femeii demonstrează, pe lângă respectarea drepturilor omului, indiferent de sex, caracterul puternic al bărbatului. Căci, a recunoaște valoarea celui de lângă tine demonstrează o personalitate viguroasă, precum și credința în propriile forțe.
Dacă pe cei doi scriitori în vogă în anii de după primul război mondial îi unește dorința aprigă de a face parte din rândul bogaților și de a trăi în stilul marelui Gatsby, precum și aspirația la statutul de scriitor, pe soțiile acestora le-a despărțit un abis, Hadley fiind tipul de femeie casnică, dornică de liniște, stabilitate și dragoste în sânul familiei, statut ce pierde teren în societatea actuală, și Zelda, sufletul petrecerilor, simț artistic și creator, aflat în competiție spre sfârșit cu însuși talentul lui Scott. Sporadic, cele două femei s-au întâlnit, soții acestora frecventând aceleași cercuri sociale în Europa, totuși ele nu au reușit să lege o prietenie din cauza antagonismului caracterelor: liniștită vs exuberantă, creatoare vs anti-talent, maternitate vs libertinaj. Și totuși, iubirea, uneori exagerată, față de talentații soți, le conferă același statut, de femeie rănită.
Analizând cele două personalități, Aurora Liiceanu afirmă că nu este deloc neobișnuit să simți că nu poți despărți cele două părți ale unui cuplu. În psihologie se spune că efectul de cuplu se numește interpersoană, adică o realitate care apare din contopirea celor doi datorită depersonalizării fiecăruia, așadar datorită influenței celuilalt, prin coabitare, prin trai comun. Așa s-ar putea explica coeziunea reflectată de către cuplul Scott – Zelda, unit de o forță magică, nevăzută, ce îi împingea spre cele mai ciudate și periculoase jocuri, surse de inspirație penru scrierile lui Scott, și motiv de dezbinare și apoi distrugere pentru ambii parteneri. Concluzia ar fi că această interpersoană nu ar fi întru totul un rezultat benefic într-o relație. Chiar dacă suntem cu toții de acord că cine se iubește se aseamănă și deci trăsăturile celor doi parteneri devin bun comun, cred că există o parte a întregului ce trebuie să rămână proprietate privată tocmai pentru a permite continuitatea cuplului. Altfel, elementul surpriză dispărând din viața acestuia, într-o societate ce suferă schimbări de la o zi la alta, și mai ales în cazul unor individualități creative, persoana unică, nou creată, devine tocmai impedimentul ideii de cuplu.
În cele din urmă, specialistul dă sentința, iar cauza înstrăinării ce apare între Ernest și Hadley, ce duce în cele din urmă la divorț, o reprezintă conflictele lor nerezolvate pe care le-au adus în căsnicie din propriile procese de dezvoltare. Indirect, cartea de față transmite un mesaj tuturor celor ce vor să-și clădească o familie: problemele trebuie discutate și rezolvate înaintea căsătoriei. Dezvoltarea emoțională trebuie să fie completă înainte de a face acest pas. Dar este posibil așa ceva, când personalitatea individului este o combinație de factori genetici și sociali și totul pare să fie un cerc vicios?
Cartea de față este un izvor nesecat de referințe, de la biografii ale celor două cupluri, la filme, tablouri, cărți. Totuși, lăsând elementul beletristic la o parte, scopul acestei cărți o reprezintă aspectul psihologic. Caracterul uman este analizat din toate perspectivele, trăsături specifice ieșind la iveală, dar și generale, devenite stereotipuri poate, de asemenea. Cum faci să-ți apropii bărbatul, să-l determini să stea acasă, cu tine, dacă nu printr-o sarcină? Lucru cum nu se poate mai greșit! Cu excepțiile de rigoare, bineînțeles! Hadley încearcă o domesticire a lui Ernest, încercare ce l-a îndepărtat și mai mult de familie. Cu ajutorul acestui cuplu, Aurora Liiceanu ne poartă prin pașii urmați de către două persoane în procesul îndrăgostirii, începând cu primul fior, cel al necunoscutului, apropierea, continuată cu fixația, concept explicat de Ortega Y Gasset, ce poate fi combătută foarte bine prin distanțarea celor doi protagoniști pentru o perioadă ce constituie testarea intensității sentimentului. Analiza realizată de către specialist este susținută atât de termeni și teorii de specialitate, cât și de către însemnările lui Hadley, culese din biografiile realizate de diverși autori, concluzia câștigând în veridicitate: psihismul masculin este mai puțin concentric decât cel feminin.[…] Psihismul bărbatului are epicentre și cu cât un bărbat este mai viril în accepțiunea psihologică, cu un eu mai robust, cu atât sufletul lui este mai dislocat și împărțit în compartimente autonome. […] Hadley trăia cu o singură axă atențională și chiar mai mult, dacă la unele femei această axă se fixează asupra unui singur lucru în diferite etape ale vieții lor, la ea fixarea era mereu aceeași. Așadar, dorința lui Hadley de a-l avea pe același Ernest din momentul căsătoriei lor și incapabilitatea ei de a se transforma și evolua, precum și sentimentul de care suferea Ernest, acela de a fi necesar lui Hadley, mai ales după ce Hadley rămâne însărcinată, toate acestea duc la înstrăinare și apoi la despărțire.
În opoziție cu aceștia se află cuplul de aur al anilor 1920, Scott și Zelda care au dat dovadă de o complicitate nebunatică care le-a adus prestigiu, dar și încrâncenări serioase. Speculațiile asupra acestui cuplu începe cu nebunia Zeldei, o versiune feminină a sociopatului și continuă cu afirmațiile unor biografi care consideră că operele lui Scott ar trebui considerate opera cuplului Scott- Zelda. Momentul în care Zelda revendică indirect statutul de muză și sursă de inspirație pentru opera lui Scott, iar el, temându-se să nu piardă acest izvor nesecat de originalitate și talent, îi refuză dreptul de a-și demonstra ea însăși talentul, reprezintă apogeul rupturii lor. Când Zelda nu și-a dorit să mai fie nota de subsol a vieții unui bărbat (Martha Gellhorn), lașitatea lui Scott a ieșit la iveală. Autoarea recunoaște că din punct de vedere al analizei psihologice, Hadley a fost simplă, iar relația lor de cuplu este una des întâlnită. În schimb, Zelda continuă să fie o enigmă, căci relația celor doi a evoluat într-o direcție ciudată, care-l pune pe Scott într-o lumină foarte proastă și care face din Zelda eroina neînțeleasă și necunoscută la adevărata valoare.
Drept încheiere, cuvintele Aurorei Liiceanu sunt cele mai potrivite: am încercat să scriu două povești. Cea a lui Hadley și cea a Zeldei. În cazul de față, fiecare poveste este viață. […] Și pentru că, așa cum a scris Andrei Pleșu, „oricât de simplă, povestea se poate complica hermeneutic la nesfârșit”, ea deschide ferestre în mintea cititorului. Ferestrele sunt ale noastre, ale fiecăruia, deschise de data aceasta pentru o introspecție necesară pregătirii în fața imprevizibilului.
