„Romanovii, 1613 – 1918”, de Simon Sebag Montefiore
Editura Trei, București, 2017
Traducere din engleză de Irina Neagu
După cum și titlul o anunță, cartea este povestea familiei Romanov și nu o istorie a Rusiei sub domnia Romanovilor, deși cele două entități și-au împletit strâns evoluția. Autorul respectă această condiție autoimpusă, rezultând o dinamică mai neobișnuită a textului. În timp ce un țar se află pe tron urmărim și apariția moștenitorilor care mai întâi copilăresc, devin apoi tineri și își arată caracterul. Ca apoi, cu caracter cu tot ajung și ei țari și tot așa, ca niște valuri mai mult sau mai puțin înalte (douăzeci la număr!) care se sparg de țărmul istoriei și o modelează. Aș fi spus „de țărmul Rusiei” dacă Rusia ar fi avut vreun țărm mai de doamne-ajută, tocmai aceasta fiind, vom vedea, aspirația sa majoră: nețărmurirea!
Apoi un tsunami ridicat din adânc a măturat totul, și valuri și țărm. Dacă însă vă închipuiți că după ce apele s-au retras și s-a uscat mâlul, a rezultat ceva fundamental diferit de ce fusese înainte, vă înșelați amarnic: „Niciun țar nu avea să mai conducă Rusia după 1917, dar cu toate astea fiecare dintre succesorii lui Nicolae al II-lea, care au condus același imperiu, cu multe provocări identice chiar dacă în circumstanțe diferite, au copiat, au adaptat și au combinat prestigiul dinastiei Romanov cu spiritul propriei epoci.” spune autorul în epilogul intitulat „Țari roșii / Țari albi”. Pentru că țarii dinastiei Romanov, modernizând din mers boierimea rusă, flota, armata și administrația, au extins imperiul în toate direcțiile posibile: „Se estimează că Imperiul Rus s-a mărit cu câe 55 de mile pătrate pe zi după ce Romanovii au urcat pe tron în 1613, adică peste 20.000 de mile pătrate pe an. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea stăpâneau o șesime din suprafața de uscat a globului, iar expansiunea lor teritorială continuă. Făurirea unui mare imperiu a fost în sângele fiecărui Romanov”. Ca să știm despre ce anume vorbim, există și o hartă cu acest subiect.
Pe măsura scurgerii celor 300 de ani și a apropierii de vremurile noastre, documentele accesibile se înmulțesc (cum e și normal), portretele stângace de țari, de țarine și de curteni devin tot mai realiste și spre sfârșit se transformă în fotografii (însă doar alb-negru), înflorite cronici chirilice devin tratate de istorie, documente de arhivă, relatări complexe. Și, mai ales, o vastă corespondență personală a majorității celor implicați (pe atunci cei cu știință de carte își scriau încă scrisori, uneori chiar câteva pe zi). Astfel, dacă primele două secole ale dinastiei încap într-o treime din carte, ultimul secol ocupă restul de două treimi. Dar ce secol! „Făurit de aventurieri aprigi și demnitari străluciți, acesta este imperiul care a cucerit Siberia și Ucraina, a capturat Berlinul și Parisul, a produs pe Pușkin, Tolstoi, Ceaikovski și Dostoievski, înfăptuind o civilizație de o monumentală cultură și de o neasemuită frumusețe.” Iată că nici chiar un istoric neutru nu-și poate ascunde tulburarea față de strania măreție a acestui imperiu al contrastelor, clădit pe excelența europeană a nobilimii. Căci nobilimea, inclusiv familia imperială, era într-adevăr de origine europeană: majoritatea germani dar și englezi, olandezi, toți trecuți la ortodoxie și vorbind franțuzește. Boierii de baștină, moșteniți de la Ivan cel Groaznic, ori s-au adaptat dezbrăcând caftanele și tăindu-și bărbile, nu fără, uneori, vărsare de sânge (cine a fost vreodată silit să-și radă barba înțelege ce vreau să spun), ori au dispărut în neagra veșnicie.
Însă nu aș numi „civilizație” această construcție, așa cum face autorul, pentru că civilizația înseamnă mai mult de-atât. Sau mai puțin, dar oricum ceva care cuprinde întreaga societate. Pe când la ei societatea era formată din nobili plus funcționari, negustori, vechili și ce-or mai fi fost pe-acolo, iar restul… Restul erau o masă de mujici aserviți care trăiau în feudalism și nu aveau alte legături cu civilizația decât interminabilul serviciu militar, care le oferea prilejul să viziteze țări străine și să nu mai plece de-acolo. De aceea, probabil, atunci când aceștia din urmă au ajuns și ei la butoane, a ieșit ce-a ieșit. Totuși, cum spuneam, cartea nu ne povestește istoria Rusiei ci a familiei Romanov așa încât astfel de lucruri, deși nu strică să mai fie din când în când amintite, nu reprezintă decât substratul.
Volumul, căci despre el vorbim, are 850 de pagini și este structurat precum o piesă de teatru: trei acte (Ascensiunea, Apogeul, Declinul) și șaptesprezece tablouri cu titluri care mai de care mai incitante, dintre care citez: Parada Mireselor, Sinodul Marilor Cheflii, Duelul, Stăpânul Pământului Rus ori Catastrofa. Apoi un aparat de 100 de pagini cu bibliografie, note, indice de nume și câte un arbore genealogic pentru fiecare act, care-i așează la locul lor pe țari și pe membrii marcanți ai familiei lor. Nu intenționez să concurez o asemenea desfășurare de forțe povestindu-vă conținutul, mai ales că atât intriga cât și deznodământul sunt în linii mari cunoscute. Mai curând aș vorbi despre personalitatea figurilor marcante din această istorie, cele care au trasat liniile principale de evoluție ale Imperiului Rus. Și au fost câteva!
Mai întâi, câte ceva despre ce însemna să fii țar: „Pentru Romanovi, arta supraviețuirii se baza pe menținerea unei armonii între clanuri, interese și personalități atât în interiorul unei curți minuscule cât și pe cuprinsul unui imperiu gigantic. Împărații aveau nevoie să păstreze sprijinul armatei, al nobilimii și al administrației lor. Dacă le pierdeau pe toate trei era foarte posibil să fie detronați, iar într-o autocrație acest lucru însemna de obicei moartea. Pe lângă necesitatea de a juca partida mortală a politicii, suveranii trebuiau să emane o autoritate viscerală, aproape feroce. Un țar eficace putea să fie aspru, cu obligația să fie aspru în mod consecvent. Conducătorii sunt uciși adesea nu din cauza brutalității, ci din cauza inconsecvenței lor.” E bine de știut! Totuși, primul Romanov nu părea să fi avut astfel de calități. El a ajuns la tron într-o Rusie pe cale de dezagregare, măcinată de luptele dintre urmașii lui Ivan cel Groaznic: „Hai să-l punem pe Mișa, a propus Șeremetiev, fiindcă e încă tânăr și naiv și va fi adecvat scopurilor noastre”. Pe 21 februarie 1613 Mișa, adică Mihail I Romanov, lansa o dinastie care a durat mai bine de trei sute de ani.
Sărim acum direct la Petru cel Mare. Care a fost și el mic. Mama lui, Natalia Narîșkina, avea „ochi mari și negri, fața rotundă și drăgălașă, fruntea înaltă, un corp frumos și membre bine proporționate”. Alte detalii nu avem, așa că ne mulțumim cu astea. Iar tatăl era însuși țarul. Micului Petru îi plăcea, ca oricărui copil, să se joace: „Întâi a cerut unelte de dulgherit, dălți și ciocane, apoi uniforme și un tun de lemn tras de doi cai. În vară voia deja un tun adevărat, cu praf de pușcă (de fapt пущка, în rusește, înseamnă tun; dar nu puteam să-i spun „praf de tun”). Bătând în tobă, aprinzând fitilul tunului și făcând instrucție cu amicii săi, a format în joacă prima lui unitate militară.” La care a adăugat în timp și altele, cu ajutorul cărora a ajuns la tron în pofida unei complicate situații familiale unde el era ultimul dintre moștenitori. După care „și-a convocat Sinodul Marilor Cheflii, Pehlivani și Fistichii, o adunare de convivi turmentați, o mascardă grosolană și gălăgioasă care simboliza grotesc guvernul Rusiei.” Una peste alta un lider înnăscut, care va schimba din temelii nobilimea și prin asta soarta însăși a Maicii Rusia, nu putea fi un individ oarecare. Nici chiar un rus oarecare nu putea fi.
Celălalt personaj important din listă a fost, fără doar și poate, Ecaterina a II-a. Cea Mare. Pe numele ei de domnișoară (protestantă) Sophie de Anhalt-Zerbst, a devenit Ecaterina nu prin căsătoria ei cu Petru al III-lea (prin căsătorie a devenit doar țarină), ci prin trecerea la ortodoxie, unde Ecaterina era un nume pe când Sophie nu. Astfel au continuat și mai serios marile încuscriri cu casele princiare germane (și erau destule!), care au făcut ca familia Romanov să ajungă să se înrudească cu toți monarhii Europei. Sophie, Ecaterina adică, era protejata lui Frederic al II-lea al Prusiei care deja devenise Cel Mare. „În mod uimitor, uzurpatoarea de origine germană, instigatoare a asasinării țarului care era și soțul ei, a ajuns să fie celebră nu numai ca țarină a Rusiei și conducătoare de succes a imperiului, ci și ca monarh absolut ai Epocii Luminilor, fiind interlocutoarea preferată a filozofilor francezi.” Frumoase timpuri! Despre viața ei sentimentală, despre amanții mai cunoscuți precum Orlov (Grigori Orlov iubește așa cum mănâncă – e la fel de fericit cu o calmucă sau o țărancă finlandeză, ca și cu cea mai frumușică fată de la curte. Iată ce gen de bădăran este acest om, remarca diplomatul francez Durand de Distroff), sau, mai ales, Grigori Potemkin (sclipitor și imperial, sufletul ei pereche) sunt destule detalii în carte, așa că aveți de unde alege.
Observând că s-a făcut târziu mă văd silit să sar peste secolul al XIX-lea, prin care totuși au trecut împărați ca Alexandru I, învingătorul lui Napoleon și cuceritor al Parisului, sau Alexandru al II-lea, învingătorul turcilor. Oricum, cel mai european secol al Rusiei. Trec așadar la al XX-lea, ultimul, după cum bine se știe. Se poate spune că Nicolae al II-lea (1894-1917) a avut ghinion, căci în vremea lui s-au copt atât condițiile pentru Marele Război cât și cele pentru nu una, ci două revoluții. Condiții pe care „Nicky”, naiv și imatur chiar și la maturitate (preceptorul său pentru drept și istorie, bătrânul Pobedonosțev, se plângea: Tot ce am putut observa a fost că era complet preocupat să se scobească în nas), nu s-a priceput să le strunească nici în afară, nici înăuntrul Rusiei. Drept care a pățit ce a pățit și, odată cu el, o bună parte a restului lumii. Nu pot însă încheia fără să pomenesc de Missy, nepoată a reginei Victoria și verișoara primară a țarului, pe care autorul o citează copios, încântat de spiritul ei ascuțit de observație și de eleganța stilului epistolar. Poate că nu este inutil să precizez că Missy este cunoscută la noi sub numele (titlul) de Regina Maria. Ei bine, rudenia apropiată nu l-a împiedicat pe Nicky să-i scrie, în august 1916, când România tocmai îi devenise aliat: „Pretențiile voastre teritoriale față de Austro-Ungaria sunt exagerate și total inacceptabile”. De unde să știe, bietul de el, cum aveau să evolueze lucrurile?
