Frumoasele adormite (Sleeping Beauties), de Stephen King și Owen King
Editura Nemira, Colecția Armada, București, 2018
Traducere din limba engleza Ruxandra Toma
A va vorbi aici despre Stephen King ar fi o introducere biografica necesara pentru aceia care sunt la primul contact cu scriitorul si opera sa. Dar cum consider ca putini dintre cititorii romani nu au cazut pana acum in “capcana” romanelor sale (horror, thriller, fantasy), nu l-au citit si nu au vazut ecranizarile de succes realizate, ma rezum a le indica acestor novici doua surse de documentare, una fiind “mama Wiki”, cealalta fiind chiar site-ul lui King.
Remarcabil este faptul ca familia King este o pepiniera de slujitori ai condeiului. Atat Tabitha – sotia – cat si cei doi fii, Owen si Joseph, sunt scriitori. Singurul membru al familiei, care nu s-a lasat cotropit de microb, este fiica – Naomi. Aceasta a imbratisat o cariera-chemare de preot, activand in Biserica Unitariana Universalista, probabil scriind si ea, insa, pana la proba contrarie, doar predicile.
Iata insa ca la elaborarea acestui nou roman al sau, la care ne referim astazi, Stephen King si-a luat ca aliat pe Owen, fiul sau, prin urmare partitura este scrisa impecabil la doua maini, ceea ce pentru cititor reprezinta ilustrarea perfecta a proverbului “ce naste din pisica, soareci mananca”.
Si tot pentru a ilustra duetul celor doi si colaborarea lor, va pun la dispozitie doua clipuri, ambele legate de munca lor si de lansarea acestui volum:
836 de pagini contine volumul aparut in anul 2018 in traducerea romaneasca inspirata a Ruxandrei Toma. La care se adauga inca 3 pagini, continand, ca deobicei, observatiile mele de lectura 🙂 . Imi dau seama acum insa, ca este inoportun sa va plictisesc cu acele citate care m-au incantat sau care sunt explicite pentru mesajul subiectului in toata dezvoltarea sa. Impresiile si recomandarile mele trebuie sa fie concise, cu atat mai mult cu cat acest roman “m-a uns pe suflet”, cum obisnuiesc sa spun si imi doresc ca cititorii care ne urmaresc, sa aiba parte de o lectura la fel de lacoma si satisfacatoare ca a mea.
Un fin cunoscator al firii umane, un aparator al celor discrimati pe varii criterii, un luptator al drepturilor egale pentru fiecare om, un analist lucid al societatii, cu problemele specifice de morala, de mentalitati, de constiinta, de cultura… Stephen King.
Stephen si Owen King pun in hardcore-ul romanului lor problema femeii, a acelei femei – indiferent de extractia sa sociala sau de pregatirea sa educational-culturala, a acelei femei agresata si discriminata de latura misogina a lumii barbatilor.
Se edifica in studii bazate pe realitate ca una din patru femei a fost agresata fizic sau sexual de partener sau de fostul partener. Se mai spune ca una din trei femei se confrunta cu violenta de-a lungul vietii sale (cifrele acestea se refera la Romania si sursa este reteaua VIF – pentru prevenirea si combaterea violentei impotriva femeilor).
Si de aici incolo, Tatal & Fiul imagineaza o situatie ireala (hm, chiar nu stim cat de reala s-ar putea dovedi intr-o buna zi) cu izbucnire intr-un oras Dooling – capitala provinciei Dooling, din statul Georgia, si cu extindere pe toate meridianele lumii. O distopie, o fantezie, dar un mesaj care striga si penetreaza constiintele. Pentru ca acest “ce-ar fi daca?” se sustine de realitatea in care traim si care pe negandite, din neatentia omenirii, se poate intampla.
Fara voia mea, sinapsele mi s-au conectat si m-au dus catre un alt roman distopic, al lui Robert Merle – Malevil si cunoscatorii vor putea sa realizeze cateva trasaturi commune intre imaginatia Merle si imaginatia King si numai in sensul “ce-ar fi daca?”, ci si in alte sensuri si rezolvari.
Orasul Dooling are o organizare bine pusa la punct, cu atat mai mult cu cat in acest oras se afla o inchisoare, un penitenciar pentru femei si printre locuitorii din Dooling se afla si personalul de conducere ai penitenciarului, medicul psihiatru, gardieni, functionari si bineinteles… detinutele, cu povara pacatelor pentru care sunt condamnate si cu povara traumelor lor psiholgice si psihiatrice. Pacate si traume produse de violenta domestica, de abuzul de droguri, de saracie, de decadere morala, de misoginismul societatii, de discriminari sociale, de familii in deriva.
Asa cum procedeaza J.K.Rowling in romanul sau “Moarte subita”, si duo-ul King isi prefateaza romanul “Frumoasele adormite” cu un Index numit “Personajele”, unde fiecare dintre eroii povestii este prezentat cu numele, varsta, ocupatia si filiatia care ii leaga pe unii de ceilalti, separand insa personajele in conexiune cu penitenciarul, de ceilalti locuitori ai orasului si separandu-i pe cei cativa din afara orasului, printre care misteriosul “un vulpoi obisnuit, de aproximativ 4 sau 6 ani”.
Prin urmare, inca de la acest Index, cititorul freamata nerabdator, paseste in universul specific King, senzatie pastrata si amplificata pe tot parcursul lecturii, pentru care este nevoie maxima de concentrare, intelegere si analiza a fiecarei informatii furnizate de dirijorii partiturii. Nimic nu este intamplator, totul se justifica si toti pasii personajelor se inlantuie intr-un tot unitar. Multe personaje, de la copii pana la adulti, diferite extractii sociale, diferite psihologii, diferite povesti de viata. O fresca!
Unitatea conceptuala a naratiunii este la King una dintre conditiile sine qua non a perceperii si intelegerii mesajului plin de umanitate a scriiturii sale (a celor doi in acest caz).
Conceput pe trei capitole, trei nivele existentiale as spune, “Trianglul de demult / O sa dorm dupa ce mor / Dimineata”, romanul dezvolta o utopie-distopie feminista, cu iz de thriller, dar si cu boarea unor povesti initiatice cu zane bune si cu zmei rai si cu lupta dintre acestia in scopul salvarii umanitatii.
Primul capitol, sub denumirea “Trianglul de demult” ne introduce – cu predilectie – in lumea inchisorii. Pe doua planuri: lumea inchisorii propriu zise, intre zabrelele legii laolalta cu zidurile personale ale femeilor din celule si lumea inchisorile si zabrelelor virtuale, ale locuitorilor si familiilor celor din oras. Si aflam in felul aceste, din perspectiva zabrelelor fiecaruia, povesti triste si crude. Denumirea acestui capitol vine de la un vechi cantec, “The Auld Triangle – despre viata in inchisoare, compus in 1954 de poetul si dramaturgul irlandez Brendan Behan” (nota traducatorului).
Va invit sa ascultati acest cantec plin de tragism, in interpretarea renumitului grup “The Dubliners”, avand la indemana si versurile emotionante:
A hungry feeling, came o’er me stealing
All the mice were squealing, in my prison cell
And the auld triangle, went jingle jangle
All along the banks of the Royal Canal
To begin the morning, the screw was bawling
Get up you bowsie, and clean up your cell
And the auld triangle, went jingle jangle
All along the banks of the Royal Canal
The lags were sleeping, humpy Gussy was peeping
As I lay there weeping for my girl Sal
And the auld triangle, went jingle jangle
All along the banks of the Royal Canal
Up in the female prison, there are seventy five women
And among them I wish I did dwell
Then the auld triangle, could go jingle jangle
All along the banks of the Royal Canal
All along the banks of the Royal Canal
Ceea ce rascoleste intregul oras si de fapt intregul mapamond este pandemia care izbucneste, domol pentru inceput, dar din ce in ce mai virulent. Virusul „Aurora”! Femeile ratacind in durerile personale, in nevroze, in lupta pentru supravietuire, in ping-pongul vietii de zi cu zi, intre violenta pumnului barbatului si violenta sa verbala, intre incredere si neincredere, isi gasesc ostoirea in somn. Insa „Aurora Flu” induce un alt soi de somn, abandonul in bratele lui Morfeu, conduce la izolarea adormitei intr-un cocon tesut rapid din firele albe de matase emanate parca de roiuri de molii. Un cocon in care doarme un somn dulce o femeie tanara sau o femeie batrana sau o fetita. Un cocon care deranjat de cineva, in ideea de a trezi victima, o transforma pe adormita intr-o fiara ucigasa, care omoara si care in final isi sfarseste si ea viata. Precum o albina deranjata, care isi infige acul in cel care ii violeaza traiul, sinucingandu-se in felul acesta.
„Femeile din toata lumea fac eforturi supraomenesti ca sa nu adoarma!”
Si exista o singura femeie, superba si ciudata si clarvazatoare si cititoare in ganduri – o EVA, chiar se numeste Evie, venita de nici-unde, calauzita de un vulpoi, avand stiinta prezentului si a viitorului.
Vine un moment in care trebuie regandita „intreaga ecuatie barbat-femeie”.
Grupuri de barbati se organizeaza, scopul lor este uciderea femeii care nu adoarme, Evie, socotita raaspunzatoare de intreaga situatie, dar si anihilarea, omorarea fara riscuri a femeilor din coconi.
Avem un copac (arborele vietii?), avem un portal prin acest copac, avem o lume noua dincolo de acest copac, o lume in care se intruchipeaza spiritele feminine din coconii ascunsi ca sa nu cada victime hoardelor de barbati dezlantuiti. O lume noua organizata cu spirit practic si cu mult sacrificiu, de catre cele care imigreaza din coconi. (si de aici declicul meu catre Malevil, al lui Robert Merle).
„Exista carari secrete intre cele doua lumi, un fel de galerii. Fiecare femeie care adoarme trece prin una dintre ele. Insa mai este si un alt drum – unul foarte special – care incepe langa un copac foarte special. Acela este singurul drum care merge in ambele directii.”
Si il avem pe medicul psihiatru al penitenciarului, dr. Clinton Norcross, un om cinstit, purtandu-si cu grija traumele copilariei si care in tot mecanismul declansat de aceasta poveste rascolitoare, pastreaza credinta si puterea de a fi de partea solutiilor bune pentru salvarea vietilor omenesti. Pentru ca in toata aceasta lume mai exista si barbati normali, neatinsi de morbul violentei misogine, barbati care isi iubesc si respecta sotiile, fetitele, mamele, barbati care se alatura doctorului Norcross intru apararea umanitatii in final. Un simbol – umanitatea, care uneori pare doar o vorba, insa la ananghie, capata viata si realism. Numai o confruntare de exceptie, de mare gravitate, poate trezi valorile si puterile profunde latente in mintea si sufletul omului.
„Trezirea”, ultimul capitol al cartii dezvaluie toate aceste valori si puteri care coagulate intr-o masa de oameni de buna intentie, duc la salvgardarea societatii umane. Doctorul Norcross gandeste „el isi riscase viata, da, corect. Insa detinutele renuntasera la viata lor noua si mult mai buna. Care barbati ar fi fost capabili de un asemenea sacrificiu?”.
Suntem dupa „Marea Trezire”. Virusul a disparut. Penitenciarul pentru femei este gol, „imprejmuit cu un gard”. Vulpoiul si-a sapat un tunel pes sub gard, si si-a facut culcus intr-o celula. „De acolo simtea mirosul stapanei sale (Evie) – mai slab, dar dulce si picant totodata. L-a vizitat un sol din partea sobolanilor. – Acesta este castelul nostru, i-a spus solul sobolan, Ce intentii ai, vulpoiule? Vulpoiul a apreciat intrebarea directa a sobolanului, numai ca incepuse sa imbatraneasca. Poate venise vremea sa termine cu prostiile, sa nu mai intre in belele, sa-si gaseasca o pereche si sa stea pe langa casa. (…) Sobolanul s-a apropiat. Vulpoiul i-ar fi putut reteza capul cu coltii – acesta era talentul lui, pentru ca fiecare creatura a lui Domnului are cate un talent, cel putin un talent -dar el nu a facut-o. – Vreau sa ma odihnesc, a spus el.”
Si Evie probabil ca asteapta linistita undeva. Si doarme. Pana cand va fi din nou nevoie de ea.
Trebuie sa cititi aceasta carte, un mesaj – un nou mesaj de atentionare a omenirii… incotro?… ce faceti?… ganditi!
Extraordinar si admirabil acest inepuizabil Stephen King! Asimilandu-l cu vulpoiul din Frumoasele adormite, l-as ruga sa se odihneasca nitel, dupa care sa ne captiveze cu un nou roman. Poate scris chiar la patru maini, Stephen + Tabitha + Owen + Joseph. 🙂
