”Soacre și nurori. La cine este cheia?”, de Aurora Liiceanu
Editura Polirom, Seria de autor Aurora Liiceanu, Iași, 2014
Jules Renard spune că în fiecare femeie este o soacră. O carte despre soacre și nurori, un subiect actual și cu o istorie îndelungată, probabil cu rădăcini încă de la începuturile omenirii, când statutul de noră, respectiv soacră, a apărut. Un subiect incitant pentru orice persoană, indiferent dacă se încadrează sau nu într-una dintre aceste două categorii, deoarece într-o măsură diferită, fiecare membru al unei familii va fi impactat de relația dintre cei doi piloni ai familiei mărite prin alianță: nora și soacra.
Ca întotdeauna, Aurora Liiceanu alege un subiect delicat și în același timp cu notorietate, căutând să-i ofere un context, să-l analizeze din perspective multiple, oferind exemple pratice susținute prin teorie. Comparativ cu ultimele sale lucrări, Legături de sânge sau Supuse sau rebele, în lucrarea de față partea teoretică pare să primeze în detrimentul practicii, această impresie fiind întărită de faptul că aici povestea nu este centrată pe personaje special alese pentru exemplificarea unor teorii precum se întâmplă în celelalte opere unde avem drept protagoniști pe Ioana, respectiv Zelda și Hadley. Totuși, ultimele patru povești cu soacre vor fi un deliciu pentru cititori.
Cultura populară și producția academică se întâlnesc într-un consens: relația dintre soacră și noră se impune prin specificitatea ei, concluzionează autoarea referindu-se la stereotipul atât de răspândit al soacrei în diferite culturi și care pare să fie și motivul pentru care nenumărate cupluri se despart: în Italia justiția a decis că soția are dreptul la o separare legală dacă soțul nu-și previne mama să nu le invadeze locuința și, deci, viața de cuplu, în Marea Britanie un studiu la care au participat 2000 de mame arată că relațiile dintre soacră și noră sunt rele sau foarte rele în 24% din cazuri, în Franța poziția lipsită de fermitate a bărbatului duce la conflicte între cele două femei, pe când India câștigă detașat, într-o închisoare din Delhi existând aripa soacrelor criminale. Feriți-vă deci de bărbății indieni! În România avem nenumărate proverbe, zicători, bancuri și bineînțeles povestea lui Ion Creangă, Soacra cu trei nurori, sau legenda babei Dochia, prea puțin cunoscută în versiunea reală, care ne vorbesc despre soacra autohtonă.
Relația dintre noră și soacră are baze serioase, dezvoltate de-a lungul anilor și în culturi diferite. Stereotipurile formate oferă explicații solide pentru comportamentul uneori de neînțeles al soacrelor față de nurori. Stereotipul mamei evreice este foarte cunoscut, fiind mediatizat mai ales de filmele americane, rădăcinile lui legându-se de autosacrificiul primei generații de evrei imigranți care, prin mame, și-au transferat aspirațiile, de a se adapta și de a câștiga un statut respectabil, copiilor pe care îi creșteau. Acestuia i se adaugă mama italiancă ce plânge la nunta fiului de gelozie și care a dus la crearea conceptului de mammoni, adică pe bărbatul italian îl iei la pachet cu mama (familia) lui. Cât despre mama indiană, stereotipul implică de asemenea desexualizarea nurorii, adică obișnuința soacrei de a interzice nurorii să aibă relații sexuale cu fiul ei, obligând-o adesea să doarmă cu ea sau dându-i sarcini domestice care o epuizează fizic și o fac să cadă răpusă seara.
Atitudinea soacrelor este motivată de vorbele lui Yasunari Kawabata: Îmi place enorm să mă sacrific. Pentru asta trăiesc, să mă sacrific pentru cineva. Sacrificiul se naște din iubire…O femeie fără bărbat și fără copii e la fel ca un mort nejelit. Iar atunci când femeia nu mai are asupra cui să-și răsfrângă iubirea ea devine destul de ușor o povară pentru noră. Așadar, o mamă toxică duce spre o soacră toxică și cum nu există o mamă perfectă, cu siguranță vom avea din plin soacre ce vor avea drept responsabilitate îngreunarea vieții unei nurori. Există mulți terapeuți care susțin că relația dintre mamă și fiu este strâns corelată cu cea dintre soacră și noră, bazându-se pe sindromul incestului emoțional, dezvoltat de Patricia Love, care se manifestă atunci când dragostea părinților influențează negativ, nesănătos viața copiilor lor. Ea susține că acest sindrom duce la codependență și susține cu multă convingere că persoana dependentă – copilul, în acest caz – nu poate și nu trebuie să fie cel mai bun prieten sau un bun prieten al părintelui.
Un alt aspect al relației noră-soacră ar fi mama care își șantajează emoțional copiii deveniți adulți, în special băieții, care se află prinși la mijloc între noră și soacră și care de cele mai multe ori preferă să nu intervină între ele pentru că doresc să-și mențină relațiile în ambele direcții. În acest caz, bărbații preferă chiar să ia partea mamelor pentru că le este mult mai ușor să rănească soția având siguranța că aceasta îl va ierta în cele din urmă. Aceste idei sunt susținute nu numai de specialiști de gen feminin, dar și de bărbați, precum Kenneth M. Adams, psiholog clinic și expert intimist, care aduce în discuție sindromul MEM, adică al bărbaților încâlciți de mame (în original, Mother-Enmeshment Men), un sindrom care se manifestă printr-un atașament exagerat al fiului-bărbat față de mama lui. Acest atașament față de copil este explicat de specialiști, motivul fiind deteriorarea în căsătorie a relației dintre soț și soție. O dată soția rămasă fără atenție și iubire din partea soțului, aceasta își canalizează trăirile spre copilul-fiu, ceea ce duce la îngrădirea procesului de dezvoltare a personalității bărbatului și a autonomiei acestuia. Stabilirea frontierelor, punerea generațiilor în compartimente separate și găsirea unui mai bun echilibru între implicare și separare, deci între dependență și independență/autonomie sunt recomandate drept remedii contra unui nivel mare de încâlceală. Cum ar trebui nurorile să combată instinctele acestei mame toxice? Distanța fizică pare a fi soluția ideală, la care se adaugă refuzul de a comunica cu părinții toxici.
Chiar dacă bărbații nu adoptă o atitudine clară în relația dintre soacră și noră, nu ar trebui să li se reproșeze acest lucru la nesfârșit. În primul rând, există o explicație logică și anume frica lor de separare și spaima lor de abandon ce apare încă din primii ani ai băiatului, când are loc o ruptură față de mamă și o transferare a modelului de la mamă spre tată în cadrul procesului de individuație. Această frică îi urmărește tot restul vieții și îi face vulnerabili. În al doilea rând, nora ar trebui să discute acest subiect cu soțul înaintea integrării ei în familia partenerului, tocmai pentru a se stabili niște granițe clare în relația cu soacra, granițe a fi respectate de către toți membrii familiei.
Bineînțeles că atât soacrele, cât și nurorile se critică unele pe altele, au chiar și forumuri dedicate acestei relații de neînțeles și de nerezolvat. Există tensiuni care sunt date de obicei de distanța dintre generații, comunicare și diferențele de personalitate și, bazându-se pe aceste aspecte, psihologul Aurora Liiceanu a identificat și câteva sfaturi pentru ambele categorii, sfaturi ce pot ameliora relația dintre cele două femei atât de importante în viața unui bărbat. Și dacă specialiștii oferă cheia pe rând soacrei, nurorii sau bărbatului, Aurora Liiceanu consideră că, luând în considerare personalitatea fiecărui participant al acestui triunghi, prețioasa cheie se află la cel mai puternic dintre ei.
1 comment