”Senilitate”, de Italo Svevo
Editura All, Colecția Strada Ficțiunii, București, 2016
Traducere din limba italiană de Smaranda Bratu Elian
”La treizeci și cinci de ani își descoperea în suflet pofta nepotolită de plăceri și de iubire, dar și amărăciunea de a nu se fi bucurat de ele, iar în minte, o mare teamă de sine și de slăbiciunea propriei firi, mai degrabă bănuită decât știută din experiență.” (pag. 7)
Eroul lui Italo Svevo, Emilio Brentani, este naivul întruchipat, cel care, până la vârsta de 35 de ani, nu a reușit să scoată cu adevărat capul în lume, să aibe experiențe multiple, să învețe ironiile vieții și faptul că nu tot ce zboară se mănâncă. Prins în chingile unei familii modeste, cu veleități de artist și muncă de funcționar, care îi mănâncă tot timpul, așa cum o fac mulți funcționari la începutul carierei pentru ca apoi să nu mai scape niciodată, își pierde timpul cu câțiva prieteni pe care îi acceptă fără a-i îndrăgi în mod real, dar fără să aibă parte de momente adevărate de dragoste și de suferință, care să îl trezească definitiv și să treacă peste încrederea exagerată în oameni, peste naivitate.
În aceste circumstanțe, descoperirea frumoasei și aparent inocentei Angiolina Zarri îi oferă atât prilejul de a se îndrăgosti nebunește, fără speranță, dar mai ales momentul în care lumea i se relevă, cu toate detaliile sale minunate sau pline de suferință, după caz, ce țin de sentimentul iubirii. Cititorul atent va descoperi, încă de la primele faze ale relației lor, fisuri ale inocenței și sincerității pe care Angiolina le afișează în fiecare moment, aduse de relațiile anterioare sau paralele, de felul în care se transformă clipă de clipă de la amanta pasionată la prietena distantă. Dar mai ales, informații despre trecutul și prezentul ei pe care le mărturisesc prietenii lui Emilio și pe care el le ignoră și chiar le respinge.
Emilio este așadar un naiv și în jurul acestei caracteristici se învârte construcția întregului roman. Acest gen de personaje cad într-un carusel de sentimente – iubire, gelozie, invidie, nemulțumire, implicare, patimă –, din care nu mai pot ieși, atunci când, indiferent de vârstă, întâlnesc un partener oarecare, dar care le dă atenție. Altfel, Angiolina dă impresia unei femei ușuratice, cel puțin pentru acele vremuri ale orașului Trieste, lucru pe care îl știe aproape toată lumea. În schimb, pentru Emilio nimic nu este așa, el iubește cu patimă, suferă de gelozie și nu mai recunoaște niciun semn de răutate sau de rea-credință din partea ei, chiar dacă acestea sunt mărturisite de prietenii săi apropiați. Fiecare moment în care este despărțit de ea este un adevărat chin:
”Din nou i se păru că o zărește în depărtare. Un licăr, o umbră, o mișcare, totul căpăta forma, aerul nălucii care îi scăpa. O luă la fugă s-o ajungă din urmă, dar fără calmul și ironia plănuite pe povârnișul de pe strada Romagna, ci cu intenția fermă de a o trata cu brutalitate. Din fericire, nu era ea, iar nenorocitul de el simți că toată violența de mai înainte se întoarce împotriva lui, îi taie respirația și îl oprește cu totul să mai gândească sau să se controleze. Se mușcă singur de mână ca ieșit din minți.” (pag. 75)
Așadar, Emilio este total năuc și nu poate ieși din acest pasaj al vieții sale, pentru că iubirea pe care o simți și pe care apoi o pierzi rapid este considerată una neîmpărtășită și cu atât mai mult este dorită. Transformările prin care trece, în același timp cu sora sa urâtă și îndrăgostită, îl aduce în pragul nebuniei, iar de aici nu mai este decât un pas până la ceea ce Italo Svevo numește ”senilitate”, fie ea și temporară. Pare că nimic nu poate schimba soarta și suferința acestor oameni, iar ei sunt asimilați, pe drept cuvânt, unor persoane senile, incapabile de transformare, de revenire la ceea ce erau înainte.
Desigur, romanul nu se mărginește numai la asta. Există pagini superbe despre orașul Trieste și despre atmosfera epocii încă romantice. Există pasaje despre condiția de scriitor, Emilio încercând de mai mulți ani să scrie romanul vieții sale, dar nu apar nici momentele de inspirație, nici subiectul care să îl atragă cu adevărat. Până la urmă, momentul apare atunci când se desparte temporar de Angiolina, iar subiectul perfect este chiar el și relația sa cu năbădăi:
”Atunci își scrisese romanul, povestea unui tânăr artist distrus, ca sănătate și inteligență, de o femeie. Prin tânărul acela se reprezentase pe sine, își înfățișase propria naivitate și propria gingășie. Pe eroină și-o imaginase după moda de atunci: un amestec de femeie și tigru. De la feline împrumutase mișcările, ochii și firea sângeroasă. El nu cunoscuse niciodată o femeie, așa că și-o imaginase așa, ca pe un animal care anevoie ar fi putut exista și supraviețui în realitate.” (pag. 116-117)
În plus, pe lângă povestea din roman, este foarte interesantă și povestea acestui roman, felul în care Italo Svevo a fost complet ignorat de public și de criticii literari în epocă (romanul a fost publicat inițial în 1898) și prietenia cu James Joyce, care l-a readus în fața publicului, inclusiv prin republicarea volumului ”Senilitate”, revizuit acum. Așadar, o carte care merită atenția voastră, unul dintre romanele fundamentale ale literaturii universale, care are ca punct central o discuție interesantă despre felul în care dragostea te orbește.
