”Semnătura tuturor lucrurilor”, de Elizabeth Gilbert
Editura Humanitas, București, 2014
Traducere din limba engleză și note de Anca Bărbulescu
Nu aveam așteptări prea mari de la romanul de față mai ales că prima carte a autoarei, volum autobiografic, Eat Pray Love, nu prea m-a încântat. Însă am zis să-i dau o șansă, mai ales când am aflat că un articol scris de Elizabeth Gilbert, bazat pe experința autoarei ca angajată într-un bar newyorkez, a stat la baza filmului Coyote Ugly, film mult îndrăgit.
Așadar, am pornit într-o călătorie precum vechii coloniști, împreună cu eroi neînfricați și fără scrupule în încercarea de a cuceri lumea, precum Henry Whittaker, sau alături de eroi minunați și sensibili precum Ambrose Pike, care se dedau studiului creației, sau alături de cele două surori ale familiei Whittaker, Alma și Prudence, două firi atât de diferite dar care reușesc spre sfârșitul vieții să se înțeleagă și să-și ofere puțina alinare de care au dus lipsă în timpul tinereții. Cartea de față se remarcă printr-un stil viu, colorat, clar, chiar dacă acțiunea are loc de-a lungul unui veac de mult apus, începând pe la mijlocul secolului XVIII, perioadă atât de reprezentativă pentru evoluția omenirii, când marii exploratori au adus civilizația la un alt nivel, când țări precum Anglia și Olanda își trimiteau experții până la capătul lumii pentru a le aduce plante exotice din Peru, India sau Tahiti.
Povestea noastră începe în Londra în care tânărul londonez Henry Whittaker, membru al unei familii sărace, al cărui tată este îngrijitor la grădina botanică din Kew, patronată de regele George III, se dovedește a fi un tânăr isteț și dornic să scape de sărăcie. Datorită istețimii lui, acesta ajunge să fie trimis drept botanist al regelui Angliei în Peru, cu sarcina de a studia chinchina, sau copacul frigurilor, din a cărui scoarță se extrage chinina, folosită drept medicament împotriva malariei sau contra unor stări febrile. Henry se dovedește un bun botanist, dar și un om foarte muncitor ce nu dorea nimic altceva decât să aibă bani și respectul nobilimii, așa cum tatăl lui nu le avusese niciodată. Pe lângă chinchină, Henry explorează și șansele de îmbogățire, iar când grădina botanică din Londra nu este dispusă să-i recunoască meritele, Henry merge la concurență, adică la olandezi, care cu mare drag îi acceptă descoperirile și-l ajută în comercializarea chininei. Foarte repede, Henry devine un om cunoscut în rândul botaniștilor și al afaceriștilor cu plante exotice și chinină, fiindu-i foarte ușor să intre astfel în rândurile aristocrației chiar dacă el rămâne în continuare o persoană necioplită. Se căsătorește cu fiica directorului grădinii botanice din Amsterdam și pleacă peste mări și țări în Philadelphia unde în curând devine omul principal al orașului în care exploatează orice posibilitate de câștig. Aici soția sa, Beatrix, ce credea în respectabilitate și moralitate, dar dintre care ar fi ales întotdeauna respectabilitatea, îi oferă o singură fiică Alma, cu un fizic identic cu al tatălui, ce nu-i va aduce fericirea, dar și una adoptivă, Prudence, de o frumusețe extraordinară și de o demnitate soră cu vanitatea, caracteristică ce nu o ajută deloc să lege o prietenie cu sora vitregă. În continuare, romanul este dedicat Almei, ce are emoțiile durabile ca un seif și care inspiră încredere celor care au senzația de îndepărtare de lumea aceasta – împreună cu o senzație de acordare la o altă lume, femeia ce se află în mijlocul celor mai mari descoperiri ale acestui secol, alături de specialiști precum Charles Lyell care avansa ipoteza că planeta este cu mult mai bătrână decât se crezuse până atunci (Principiile geologiei, 1830) sau John Phillips (care, în 1841, prezentase o cronologie geologică pe parcursul a 3 epoci de istorie naturală), sau alături de pantofari, precum Jakob Bohme (De signatura rerum, 1622, operă care înspiră și titlul romanului de față) și reușește să avanseze o teorie despre Timpul Geologic, cel Divin, cel Uman și bineînțeles, Timpul Mușchiului căruia Alma își dedică viața tocmai pentru că le admiră modestia (Mușchiul își păstrează frumusețea cu o rezervă elegantă. În comparație cu el, toți ceilalți membri ai regnului botanic par atât de neciopliți și de lipsiți de finețe…). Iar teoria la care ajunge și care vizează selecția naturală avea să o împartă cu Alfred Russel Wallace și Charles Darwin.
Prin acest roman, autoarea urmărește și dezvoltă idei identice cu cele din prima ei carte, precum căutarea iubirii și dificultatea relațiilor interumane, precum și dificultatea găsirii fericirii. La care se adaugă bineînțeles o cunoaștere impresionantă a secolelor XVIII- XIX, precum și o îmbinare inteligentă a evenimentelor perioadei respective, în mijlocul lor aflându-se de fiecare dată botanista Alma Whittaker, femeia cu o minte extraordinară, dotată cu rațiune și cu o capacitate impresionantă de a reține, ceea ce o face o expertă în taxonomie. Simetria plantelor calmează spiritul curios al Almei, însă accesul liber la biblioteca domeniului o poartă pe un drum al plăcerilor, ce avea să-i umple singurătatea cu care se va confrunta în cea mai mare parte a vieții ei. Alma întruchipează într-o oarecare măsură femeia modernă, dedicată carierei poate nu neapărat datorită propriei dorințe de a-și închina viața studiului, ci mai debragă împrejurărilor care nu-i permit să iubească și să fie iubită. Învățăturile primite de la mama ei intră în contradicție cu mintea Almei ce avea nevoie de argumente, precum și cu plăcerea autosatisfăcătoare descoperită prin intermediul cărților interzise, ascunse bine în locul ei secret. În casa părinților ea nu avea nimic altceva de făcut decât să înțeleagă că lucrurile care nu puteau fi schimbate trebuiau îndurate cu stoicism. Și cu stoicism le îndurase pe toate, însă educația severă primită de la mama lor nu le-a adus decât durere Almei și lui Prudence, căci comunicarea problemelor și dezbaterea lor nu era ceva agreat. Lucru de la sine înțeles ținând cont că avem de-a face cu femeia secolului XIX.
Spiritul aventurier al jurnalistei Gilbert reiese din cele peste 500 de pagini dedicate iubirii și explorării vieții, de data aceasta autoarea regăsindu-se în protagonista Alma, femeia emancipată a unei familii bogate, o femeie ce respecta religia datorită educației primite în familie, dar care nu o vedea decât ca pe un set de reguli ce trebuie a fi respectate pentru păstrarea deminității. Ne aflăm din nou în fața unei Liz Gilbert pornită în căutarea sensului vieții și liniștei dar care spre deosebire de eroina din Eat Pray Love (2010), se bazează pe datele științifice și preferă logica în fața misticismului oferit de bărbatul pe care-l iubește, Ambrose, un înger pe Pământ venit la momentul și în locul nepotrivit.
Eroina lui Gilbert este una normală, o persoană ce greșește și care învață din propriile greșeli, care rănește și este rănită, dar care reușește în cele din urmă să demonstreze lumii că fericirea poate fi găsită și în afara unei relații sau chiar a familiei: În fața acestor revelații, propria existență i s-a părut Almei în același timp mai mare și mult, mult mai mică – dar mică într-un fel plăcut. Lumea își redusese scara la ceva de ordinul centimetrilor, dar cu posibilități nesfârșite. Își putea trăi viața într-o miniatură generoasă. Iar avantajul cel mai mare, după cum își dădea seama, era că niciodată n-avea să afle totul despre mușchi – fiindcă de pe-acum pricepea că existau pur și simplu prea multe feluri în lume; erau peste tot și de o varietate impresionantă. Probabil că avea să moară de bătrânețe înainte să înțeleagă măcar jumătate din ce se întâmplă doar în câmpul acela cu bolovani. Cu atât mai bine! Astfel, Alma avea de lucru cât să-i ajungă pentru tot restul vieții. Nu mai trebuia să se plictisească. Nu mai trebuia să fie nefericită. Poate că nu mai trebuia nici măcar să fie singură. Avea o sarcină de îndeplinit.
Precum multe cărți publicate recent și opera de față cuprinde influențe ale literaturii (dacă o putem denumi așa) dedicată dezvoltării personale. Spre deosebire de scrierile clasice unde cititorul era lăsat să descopere mesajul transmis de scriitor prin metafore și alte mijloace artistice, în cartea de față fiecare situație este analizată, fiecare acțiune și sentiment este explicat probabil în încercarea de modelare a cititorilor (demers ce nu-și merită neapărat critica): Mi se pare că prea multă lume trece cu vederea minunile mărunte. În detalii se ascunde mai multă forță decât în liniile mari, dar majoritatea oamenilor nu reușesc să se strunească și să stea nemișcați destul timp ca să le observe. Sau: Nu exagera cu curățenia […]Un pic de neorânduială nu strică. […] Uneori, frumusețea cere să fie ușor ignorată ca să se dezvolte pe deplin.
Povestea, romantică și rațională în același timp, poartă cititorul într-o lume de mult apusă în care rigurozitatea exagerată privind respectarea preceptelor religioase și morale se află în antiteză cu dorințele pasionale ale omului, sau poate chiar a femeii în mod special, în care credința bazată pe reguli clare impuse de Biserică vine în contradicție cu noii susținători ai misticismului și transcendentalului, în care sclavia se luptă cu aboliționismul, în care colonialismul pierde teren, iar individul se luptă ca întotdeauna pentru găsirea fericirii. Iar toate aceastea se petrec pe durata a mai bine de un secol, pe mai multe continente, concluzia fiind mereu aceeași: Viața e un mister într-adevăr, și de multe ori e o încercare grea, dar dacă putem găsi în ea unele fapte reale, trebuie să le facem cunoscute – cunoașterea e cel mai prețios din toate bunurile.
1 comment
O autoare ale carei carti nu reusesc sa le citesc, nu stiu de ce.