”Scriitori la poliție”, volum coordonat de Robert Șerban
Editura Polirom, Iași, 2016
Motto: ”Spre deosebire de cei mai mulți pățiți, nu cred că toți polițiștii sunt la fel. Dimpotrivă, la fel ca în lumea noastră (pentru că lumea lor e lumea cealaltă), aici poți întâlni tot soiul de oameni. Și buni, și răi, și proști, și absurzi, și neterminați.” (Florin Iaru, pag. 91)
S-a întâmplat ca ultima săptămână din an să fie săptămâna în care scriu despre câteva antologii și astfel mi-am adus aminte că nu am scris despre volumul coordonat de Robert Șerban și apărut la Editura Polirom în 2016, pe care am citit-o cu ceva timp în urmă și despre care nu am scris până acum. Așa cum vă spuneam și ieri, îmi este greu să scriu despre antologii pe larg, pentru că de fiecare dată, în afara ideii de bază a coordonatorului, povestirile sau textele sunt diferite în stil, în conținut și în valoare și fiecare dintre ele trebuie analizate separat.
În ”Scriitori la poliție”, Robert Șerban își adună câțiva prieteni, scriitori, bloggeri sau oameni de cultură, pentru ca aceștia să-și rememoreze în scris câteva dintre experiențele avute de ei cu miliția sau poliția română. Simpla enumerare a autorilor acestor texte ne oferă câteva informații importante despre calitatea volumului, pentru că Robert Șerban nu a oferit pagini unor anonimi, ci unor oameni de valoare, iar textele sunt astfel, în cvasi-majoritatea lor, foarte incitante și interesante. Astfel, au semnat în acest volum, printre alții, Lavinia Braniște, Ioan Groșan, Florin Iaru, Nora Iuga, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Doina Ruști, Ana Maria Sandu, un cristian, Mihail Vakulovski, Radu Vancu.
Volumul este structurat în șase mari părți, iar fiecare parte cuprinde câteva povestiri tematice, grupate pe aceste categorii: Trageri pe dreapta; Actele la control!; Șase! Miliția!; Și cam ce-ar mai fi de declarat?; Mâinile sus! Nu mișcă nimeni!; În slujba cetățeanului. Așa cum le spune și numele, ele conțin aventuri mai mult sau mai puțin spectaculoase, atât înainte de 1989, atunci când miliția comunistă coordona totul și impunea pedepse celor care nu respectau regulile, cât și după 1989, când oamenii încearcă în orice fel să ocolească legile. Tonul volumului este dat însă de evenimentele amuzante, precum cea povestită de Radu Paraschivescu:
”-Măcar să ne-nbrăcăm, spun cu un glas rugător.
Tablagiul face un gest concesiv, dar nu se întoarce cu spatele, ci își pironește ochii pe corpurile fetelor care se îmbracă mofluz și fără chef. Băieții le imită, încă stânjeniți de erecțiile pe care prezența ”organelor” n-a apucat să le domolească.
Cu cinci minute în urmă eram veseli, fără griji și fără haine. Acum suntem uzi, speriați și fără buletine. Nu-i a bună. Iar tablagiul nu dă semne că i-ar arde de glumă. Chiar vrea să ne plimbe prin toată stațiunea până la miliție.” (Radu Paraschivescu, pag. 54)
Dacă este să aleg câteva texte preferate, aș merge pe două dintre acestea și anume: în ”Sudist”, Ștefan Manasia rememorează o perioadă din studenție, din căminul în care a locuit în Cluj-Napoca și vremea când apăreau primele responsabilități ale vieții, iar suspiciunile între studenții din cămin sunt la ordinea zilei, fiecare acuzându-l pe celălalt pentru furtul bunurilor sale; în ”886818”, Bogdan O. Popescu povestește felul în care i-a fost furată geanta din mașină (care avea înauntru, foarte important!, parafa de medic) și felul în care Poliția Română te expediază scurt atunci când e vorba de un furt simplu, care se va clasa cândva, după timpul regulamentar, cu AN (autor necunoscut). Două proze scurte, simple, dar care ne dezvăluie felul în care merge lumea în două ipostaze tipice, furturile din căminele studențești și furturile din mașini.
Impresia finală este că ”Scriitori la poliție” este o frumoasă culegere de povestiri, existând, desigur, și texte prea poetice sau schematice, lipsite de farmec (așa cum mi s-a părut, de exemplu, textul Simonei Tache), dar majoritatea povestirilor sunt agreabile și interesante, fie că sunt amuzante peste măsură, fie că sunt tragice. Pentru foarte tinerii cititori, scriitorii par puși pe un piedestal, intangibili (sau măcar așa priveam eu această lume în copilărie), dar odată ce pătrunzi în lumea lor și le citești evenimentele pe care le-au trăit și despre care scriu, în cazul de față cele cu Poliția, descoperi că scriitorii sunt și ei oameni, care își împărtășesc emoțiile și aventurile, la fel ca toți ceilalți, dar cu evident talent literar.
