Scrieri alese, de Alexandru Sahia
E.S.P.L.A., Bucuresti, 1960
Radiografia raiului sovietic in 1934
Versiunea oficiala-Prima parte aici.
O altă tematică abordată de Sahia se leagă de emanciparea (“eliberarea”) femeii, opera progresistă a Sovietelor. Se recurge la comparaţia standard cu regimul anterior pentru a se dovedi teza oficială. “experienţa Uniunii Sovietice în domeniu, verifică o dată pentru totdeauna, marea capacitate pe toate tărâmurile a femeii, care secole de-a rândul a rămas neîntrebuinţată.”[1] Face şi un voiaj cu vaporul pe Volga fapt ce-i prilejuieşte o constatare superioară “În port a oprit o maşină. A coborât un grup de excursionişti străini. Toţi sunt americani, pleacă pe Volga-spre Astrahan. Câţiva sunt îmbrăcaţi în cazacă roşie. De fapt, americanii vin în Uniune mai mult să vadă un samovar, să se plimbe pe Volga şi să îmbrace în cazacă. Cam atât îi interesează pe ei. Restul vizitează din maşină.” Complet neinteresaţi de construirea glorioasă a socialismului!
O altă preocupare ce nu putea lipsi din cartea de călătorii a lui Sahia se învârte în jurul preocupărilor regimului pentru construirea viitorilor comunişti. Sunt prezentate: clubul copiilor, educaţia preşcolară, sistemul educaţional sovietic din perioada interbelică şi şcoala politehnică în mod particular. Concluzia nu putea fi alta decât “În URSS domneşte o dragoste neînchipuită pentru copii.” Sahia menţionează şi combaterea analfabetismului, dezvoltarea artei teatrale (“Arta joaca un rol imens în lupta pentru idealurile omenirii muncitoare şi în munca paşnică pentru înfăptuirea acestor idealuri”) şi a teatrului tineretului muncitoresc, format din muncitori şi muncitoare, din tineri comunişti înrolaţi într-un aşa-numit Front artistic care “ar desfăşura pe tărâmul teatral o activitate egală în însemnătate cu aceea a marilor scene consacrate.”[2].
Sahia face referiri ample şi la congresul scriitorilor revoluţionari de la Moscova din 1934 la care avem senzaţia că a fost invitat, probabil principalul motiv al călătorie sale sovietice. Imaginea amplorii pe care regimul stalinist a acordat-o acestui mare eveniment propagandistic este relevantă pentru întregul fenomen al mirajului utopic “prin oraşele prin care am trecut în urmă, sau prin colhozurile în care am rămas câteva zile, am mai descoperit, după terminarea congresului, manifestările lui. Vitrinele magazinelor de coloniale, brutăriile, uzinele, restaurantele, grădinele de copii, fabricile, librăriile au mai păstrat multă vreme colţul congresului. Din teancurile de cărţi frumos aranjate răsar chipurile scriitorilor: figura pleşuvă a lui Alexei Maximovici Gorki, blândeţea lui Serafimovici, severitatea lui Feodor Gladkov, mustăţile lungi ale lui Romain Rolland, eleganţa lui Theodor Dreiser, apoi H. Barbusse, Leonov, Solohov, Aragon şi atâţia alţii. Trecătorii se opresc îngrămădindu-se în faţa vitrinelor, intră în librăriile, de unde ies ţinând sub braţ cărţi şi portretele scriitorilor (…) În fabrici şi uzine, pe şantierele cele mai îndepărtate, s-au format comitete locale cari au discutat tematic problemele literaturii proletare. Seara, după ce muncitorii îşi terminau lucrul, veneau in corpore la sala de congres, unde aşteptau pe scriitori să-i aclame. Vreme de aproape douăzeci de zile, cât a durat congresul, populaţia Rusiei a trăit profund acest mare eveniment literar.”[3]
Cum să nu fie atraşi scriitorii, ai căror ego ştim bine cât de mare este, de această glorificare, beatificare, de aceasta popularitate uluitoare, demnă de staruri de cinema? “La un moment dat au apărut în sală delegaţiile muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, femeilor şi copiilor. Aceste delegaţii au venit să salute pe scriitori, dar în acelaşi timp să-şi spună şi ei cuvântul. Ţăranii şi ţărancele din unghiurile cele mai îndepărtate ale Siberiei sau Caspicei au adus coşuri cu legume, fructe şi flori, produse ale colhozurilor lor. Toate aceste daruri ale pământului muncit au fost aşezate în jurul lui Maxim Gorki.” Care Maxim Gorki a luat cuvântul vorbind timp de trei ore ( !) şi ceva, fără întrerupere, proslăvind regimul stalinist. Louis Aragon “a adus salutul Asociaţiei scriitorilor şi artiştilor revoluţionari din Franţa.”
După trei luni petrecute în URSS Sahia se repatriază în România nu înainte de a sta puţin în Franţa, la Paris unde a rămas douăzeci de zile, timp suficient pentru a fi îngrozit. A vrut să ajungă în Franţa trecând prin Germania însa consulul german i-a respins viza de tranzit, Sahia fiind astfel nevoit să treacă din Polonia în Cehoslovacia, Austria şi Elveţia. În Germania ar fi vrut să studieze fascismul căci “trecerea dintr-o ţară unde clasele au fost nimicite, unde exploatarea omului de către om a fost învinsă cu desăvârşire, iar ura de rasă nu mai există, într-o alta în care idealul suprem este tocmai fanatismul urii de rasă, înăbuşirea libertăţilor şi a civilizaţiei in genere, mi-ar fi servit cred mult, având astfel posibilitatea ca, în mod real, să compar felul de viaţa a două lumi, în totul opuse.”[4] Interesant ar fi de ştiut de ce a ales el să meargă în Franţa şi nu să se întoarcă direct in România din Polonia, un traseu mult mai facil. Este posibil să fi îndeplinit o anumită misiune pentru aparatul propagandistic sovietic, poate să informeze mişcarea filocomunistă din Franţa asupra Congresului Scriitorilor. Sahia mărturiseşte doar că a observat decadenţa oraşului luminilor “am văzut cartierele mărginaşe ale Parisului, unde viaţa se scurge în mizeria neagră, omul câine de pe malul Senei, prostituţia împinsă până la maxim, specula cea mai odioasa, fărâmarea oricărui fel de morală pentru câştigul banului.” Scârbit dar patriot, se întoarce acasă căci “dragostea pentru patrie am retrăit-o puternic.”
Ştefan Cazimir notează în articolul “Minciuna vine de la Răsărit” “cartea lui Alexandru Sahia este aceea a unui apolget naiv al comunismului. El consemnează stările de lucruri din Uniunea Sovietica drept normale şi benefice, deşi pe alocuri nu-şi ascunde unele vagi nedumeriri sau rezerve (este şi explicaţia faptului că, după 1944, volumul a fost reeditat, cu mari elogii, dar şi cu multe amputări). Peisajul sovietic din 1934 va fi calchiat, în perioada postbelică, în toate ţările ocupate de ruşi, reportajul lui Sahia devenind astfel o scriere de anticipaţie.”[5]Dacă nu ar fi fost instaurat regimul comunist în 1945 personalitatea ştearsă şi opera literară modestă (aproape nula) a lui Alexandru Sahia ar fi fost complet căzute în uitare însa fenomenul de instrumentalizare a diverşilor ilegalişti era absolut necesar noului regim totalitar pentru a încerca, cu greu, să se legitimizeze, Sahia alăturându-se celorlalţi eroi ai clasei muncitoare care au luptat pentru instaurarea democraţiei populare. În plus, pentru regim era cu atât mai comod să-l preia pe Sahia cu cât acesta era mort! Astfel încât în anul 1950 a fost înfiinţat Studioul Alexandru Sahia “dotat la acea vreme cu tot ce era mai bun pe piață: aparate de reportaj de tip Arriflex, instalații de înregistrarea sunetului portabile și fixe de tip Klang, Perfectone și Negra, mese de montaj Prevost și altele.”[6]
Publicarea unei cărţi propagandistice pro-comunite în România anului 1935 dovedeşte faptul că democraţia românească interbelică, departe de perfecţiune sau măcar de standardele occidentale, oferea libertatea de exprimare. Stilul literar al lui Sahia este mai degrabă banal iar după ce pasiunea politica a subiectului a dispărut, însăşi Uniunea Sovietică evaporându-se, materia cărţii sale de călătorii este relevantă doar în sensul exemplificării literaturii standard de călătorie precum şi a limbajului de lemn oficial, puternic osificat.
