”Rugă pentru Kateřina Horovitzová”, de Arnošt Lustig
Editura Curtea Veche Publishing, Colecție Byblos, București, 2014
Traducere din limba cehă și note de Dan Mircea Duță
Holocaustul rămâne un subiect inepuizabil și cutremurător. În ciuda trecerii timpului anumite evenimente nu pot fi acceptate de rațiunea umană. Cum s-a reușit exterminarea a 5-6 milioane de evrei? Se pare că destul de simplu și repede. Dar cum de au reușit militarii SS să adauge cruzimii și un oarecare umor negru ? Cuvintele luiArnošt Lustig te cutremură și te trimit cu gândul la răutatea ce zace în ființa umană. Această carte, ce a avut ca sursă de inspirație un fapt real, a fost scrisă într-o singură noapte. Cuvintele par să se fi așternut pe foaie fără probleme, nicio piedică nu a existat în fața acestui proiect, plin de suferință. Povestea începe cu un mic zbucium, apoi se așterne lin, atât pentru cititori, cât și pentru protagoniști, pentru ca un iz de speranță să răsară timid, iar într-un final disperarea și furia să cuprindă din nou ambele părți implicate în proces. O lectură captivantă și dureroasă despre care Minneapolis Tribune ar fi afirmat: „Ca mărturie asupra brutalităţii răului, această carte este comparabilă cu Jurnalul Annei Frank.“
Scrisă în 1964, Rugă pentru Kateřina Horovitzová a fost publicată în România abia în 2014 și este prima carte a lui Arnošt Lustig tradusă în limba română. La foarte scurt timp după apariţie, în 1965, romanul a fost ecranizat în regia lui Antonín Moskalyk, iar în 2012 o dramatizare a fost jucată în câteva ţări central-europene într-un tren alcătuit din două vagoane pentru animale.
Scriitorul, scenaristul şi jurnalistul Arnošt Lustig (1926-2011) s-a născut la Praga, unde a locuit până în 1942, când a fost deportat la Terezín, de unde mai apoi a fost trimis la Auschwitz şi Buchenwald. În martie 1945 a reuşit să fugă dintr-un tren care mergea către Dachau şi a ajuns din nou la Praga, unde a luat parte la Insurecţia din mai 1945. De-a lungul timpului, i-au fost acordate numeroase premii: Premiul Festivalului de Film de la Locarno, Premiul Festivalului de Film de la Monte Carlo, Premiul Gottwald, Premiul B,nai B,rith, National Jewish Book Award, Premiul Emmy, Publishers Weekly Award, Premiul Franz Kafka.
Cartea de față este un strigăt de durere și de neînțelegere în fața cruzimii de care dau dovadă militarii germani, în special ofițerul Departamentului Secret Bedrich Brenske, responsabil cu asigurarea transportului unui grup de 19 evrei cu pașaport american și cu o avere impresionantă, spre locul unde urmau să fie schimbați cu prizonieri germani aflați în custodia americanilor. În acest context apare și o figură frumoasă și sensibilă, uneori copil, alteori femeie în toată firea, capabilă să observe indicii pe care ceilalți, cu o vârstă mai înaintată și deci cu o experiență de viață mai mare, nu vor să le observe căci speranța e mai frumoasă și mai ușor de dus decât cunoștința unei morți apropiate. Această persoană nu este nimeni alta decât Kateřina Horovitzová, o tânără cu visuri mari: să fie o dansatoare faimoasă. Nu şi-a contrazis niciodată tatăl, dar odată ajunsă pe rampa de triere a lagărului, viaţa vrea cu orice preţ să învingă: „Nu vreau să mor“, spune ea şi îşi părăseşte familia în voia unei sorţi atât de clare pentru a se alătura acestui grup de industriași, tratați cu oarecare respect de către domnul Brenske datorită potențialului pe care îl întrevede în colaborarea cu grupul respectiv.
Domnul Brenske este un personaj înspăimântător, carismatic din păcate, care denotă malițiozitate, dar și condescendență. Este omul cu putere, din tabăra dușmană, care oferă o mână de ajutor grupului privilegiat de bogăție. Așadar, aceștia îl respectă și îl ascultă cu toate că afirmațiile lui sunt uneori contradictorii și ambigue. Lustig își demonstrează talentul de orator în discursurile pline de emfază ale domnului Brenske:
Acolo, la dumneavoastră, știți la ce sunt bune insectele, noi, pe de altă parte, știm ce este acela gazul cu ajutorul căruia insecta poate fi anihilată – în sensul figurat, dar și în sensul excepțional de precis al acestui cuvânt. Fiecare dintre dumneavoastră va ajunge să trăiască armonia rarisimă a acestor elemente din istoria omenirii. De aceea, lucrați întru apropierea noastră recriprocă; răspândiți adevărul acolo unde veți ajunge. Adevărul trebuie repetat iar și iar. Vă cer acest lucru ca prieten și vă rog în calitate de om care răspunde de dumneavoastră și căruia i-a fost încredințat privilegiul temporar de a vă dirija destinele ca și când ați fi soldați și de a vă servi ca și când ați fi de-ai noștri sau cineva la care ținem; și repet toate acestea ca ofițer care prețuiește mai mult decât orice acel lucru numit – poate nu în modul cel mai potrivit – onoarea militară.
E ciudat cum oamenii au crezut și poate cred în continuare că o situație financiară bună sau un statul social important îi pot salva de la „soluția finală”. În ciuda semnalelor, grupul de industriași se încăpățânează să creadă în onoare și respect și nu vor să observe adevărul decât atunci când e prea târziu. Pentru cititor e e aproape insuportabilă lectura aceasta căci primul impuls este acela de a insulta credibilitatea de care dau dovadă acești mari afaceriști. Dar probabil în fața morții doar cineva precum Kateřina, care fusese destinată acelui loc încă de la început și a cărei familie se odihnea acolo (dacă o astfel de exprimare este posibilă), poate simți pericolul și lupta pentru onoare și de ce nu, pentru răzbunare.
Aflați în fața inevitabilului, domnul Vaksman, unul din membrii grupului, oferă și o explicație cruzimii în mijlocul căreia se afla:
în clipele acelea înțelegea de ce anume rasa și naționalitatea nu erau definite pe baza apartenenței la o rasă sau la o naționalitate, ci erau definite de către aceia care le transformaseră pe amândouă în necesități esențiale, condiții și motive de acuzare, spre a-și ascunde în felul acesta propria rasă sau amestecul de rase căruia îi aparțineau și faptul că nu aveau nicio naționalitate; altminteri toate acestea n-ar fi avut sensul pe care-l căpătau tocmai în acest fel. Cât despre partea germană, aceasta recunoștea fără probleme că în viață factori hotărâtori nu sunt niciodată numai sângele sau frăția de sânge (chiar dacă revistele germane de specialitate erau pline de asemenea teorii). Factori hotărâtori sunt forța, dar și capacitatea de a conștientiza care parte domină și are puterea de partea ei și cine încheie socotelile când rebeliunea ia sfârșit.
Lustig se află pe bună dreptate printre cei mai mari scriitori ai Holocaustului. Autorul are talentul de a rămâne neutru în acest „joc” în care miza o reprezintă viețile omenești și de a privi cu compasiune ambele tabere, una pentru că merită, alta pentru că efectiv și-a pierdut judecata, reușind prin prisma unei tinere să recupereze ceea ce a fost furat de atâtea ori de la frații de același neam: nu viața, ci mai degrabă onoarea și statutul de ființă umană.
