”Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici
Editura Litera, Colecția Clasici Contemporani, București, 2016
Traducere din limba rusă de Ion Covaci, ediție revizuită și note de Justina Bandol
Moto: ”Scriu nu despre război, ci despre omul aflat în război. Scriu nu doar istoria războiului, ci istoria sentimentelor. Sunt un istoric al sufletului. Pe de o parte, cercetez omul concret, trăitor al unor vremuri anume și participant la evenimente specifice, pe de alta, trebuie să deslușesc în el omul dintotdeauna. Tremurul veșniciei. Ceea ce există de-a pururi.” (pag. 16)
Dacă ”Dezastrul de la Cernobîl” mi-a dat o imagine inițială a felului în care Svetlana Aleksievici își creionează cărțile, confirmarea acesteia a venit cu ”Războiul nu are chip de femeie” și sunt conștient că și următoarele cărți care vor fi traduse în limba română vor transmite aceeași imagine, același scenariu: o jurnalistă din Bielorusia face investigații peste investigații în domenii sensibile ale trecutului, fie că vorbim despre un dezastru nuclear, fie despre tragediile cumplite ale celui de-al doilea război mondial. Rezultatul sunt cărți de istorie orală, pentru că Svetlana nu este preocupată de a reconstitui trecutul din punct de vedere strict istoric, ci dorește să coboare în mijlocul oamenilor și ale propriilor sentimente, ale trăirilor acestora din perioadele respective și cum văd aceștia propriile acțiuni la ani (mai mulți sau mai puțini) depărtare.
Așa că îi lasă să vorbească, conducându-i doar spre rezultatul dorit, le oferă umărul pentru a plânge, iar la final ia aceste povești, le așează pe categorii și le înfățișează aproape ”dezbrăcate” cititorului. În ”Războiul nu are chip de femeie”, Svetlana Aleksievici se oprește asupra unei tipologii atât de răspândite în anii războiului mondial, dar care pare că a căzut undeva în uitare după ce acesta s-a terminat: femeile sovietice care au luptat sau care au fost pe front în diferite misiuni, iar paleta acestora a fost extrem de largă, de la lunetiste la surori medicale, de la tanchiste la transmisioniste, de la bucătărese la partizane, de la chirurgi militari până la șoferi. Interesant este că cele mai multe dintre aceste femei au fost pe front ca voluntare, abia trecute de adolescență (unele încă în adolescență), s-au înscris pe listele comisariatelor atunci când au văzut că majoritatea bărbaților erau deja plecați din orașe și din sate, când au realizat că acest război va însemna pierderea ființei naționale în lipsa luptei cu toate mijloacele, când războiul își schimbase fața, pentru că nu se așteptau că va ajunge pe teritoriul sovietic. Ba multe dintre ele, în ciuda ultimilor ani și a epurărilor de stat, credeau cu toată ființa în Patrie și în Stalin:
”Noi suntem un neam pe cale de dispariție. Niște dinozauri! Facem parte dintr-o generație care a crezut cu tărie că în viață există ceva mai important decât viața omului. Că există Patria și există o mare idee. Ei da, și Stalin. De ce să mințim? Vorba ceea, adevărul n-ai unde-l ascunde.” (pag. 115)
Ceea ce descoperim nu este însă războiul propriu-zis, cum toți îl cunoaștem din cărți și filme, ci o altă față a acestuia, cea adevărată, cea umană, în care nu mai contează cine câștigă sau cine pierde, ci reala tragedie a ființei umane simple. Acest război, ”al femeilor”, este diferit, pentru că perspectiva este diferită și ascunde foarte multe nemulțumiri, dureri și prea multe tragedii. Cu fiecare mică istorisire, fie că vine în câteva rânduri sau mai multe pagini, descoperim drama femeii sovietice, care a plecat în război de multe ori fără să fie dorită, a luptat acolo cu o anumită protecție, binevenită, din partea colegilor bărbați (dacă asta cumva nu este decât o armură ticluită peste ani), a fost lăsată la vatră și a devenit ținta batjocurii femeilor rămase acasă, pentru care ele erau doar niște curve, iar acum, sunt ținute undeva în spate, de către aceiași bărbați, care încearcă să le oprească mărturisirile pentru ca ei să rămână adevărații eroi.
Mărturisirile sosesc totuși, pentru că este nevoie ca lumea uitată undeva în adâncul sufletului să fie adusă la suprafață, și aflăm lucruri incredibile, multe dintre ele groaznice,
- despre cruzimile pe care acestea le-au văzut sau le-au făcut
”Avansam… Și intram în primele sate nemțești… Noi eram tineri, puternici, de patru ani fără femei. În beciuri am găsit vin. Mâncare. Prindeam fetele prin sate și… Câte zece de-ai noștri siluiau una singură… Femei erau puține, locuitorii fugeau de armata sovietică, le luam pe cele tinerele. Fetițe… Doișpe-treișpe ani… Dacă plângeau, le băteam, le puneam ceva căluș. Pe ele le durea, dar noi ne distram. Acum nu mai înțeleg cum de-am putut… Veneam dintr-o familie de intelectuali… Dar așa am fost… Singurul lucru de care ne temeam era ca fetele noastre să nu afle. Infirmierele noastre. De ele ne era rușine…” (pag. 33)
- despre mâncarea și igiena aproape inexistente:
”Ne povesteau despre meniul de blocadă, dacă pot să spun așa: supă din centuri de piele sau din ghete noi de piele, gelatină din clei de tâmplărie, clătite de muștar… În oraș fuseseră mâncați toți câinii și toate pisicile. Dispăruseră vrăbiile, ciorile. Până și șoarecii și șobolanii erau la mare căutare, să poată fi mâncați… Îi prăjeau cine știe cum…” (pag. 138)
”Dumneavoastră sunteți scriitoare. Născociți singură ceva! Ceva frumos. Fără păduchi și noroaie, fără greață… Fără mirosul de votcă și de sânge… Ceva mai puțin îngrozitor ca viața…” (pag. 259)
- despre îndărătnicia bărbaților la vederea femeilor, despre batjocura de după:
”Cum ne-a întâmpinat Patria? Nu pot să-mi amintesc fără să mă bufnească plânsul… Au trecut patruzeci de ani, și tot îmi mai ard obrajii. Bărbații tăceau, dar femeile… Ne strigau: ”Știm noi ce-ați făcut voi acolo! I-ați ispitit cu p… voastre tinere pe bărbații noștri! C…ve de război! Soldățoaice afurisite!” Ne jigneau în fel și chip… Vocabularul limbii ruse e bogat…” (pag. 304)
- despre copiii lăsați în urmă, părinții și soții pierduți:
”Peste un an am primit hârtie că, ne pare rău, dar soțul dumneavoastră a pierit în Germania, chiar lângă Berlin. Nici măcar mormântul nu i l-am văzut. un vecin s-a întors întreg, altul fără un picior. Și m-a cuprins o jale… Să se fi întors și al meu, chiar fără picioare, numai să se fi întors. L-aș fi purtat în brațe, ca pe un copil…” (pag. 325)
- despre tortura suferită atunci când au fost luate prizoniere.
Dar impresionantă este și imaginea de ansamblu, care ne arată o lume a fetelor tinere de la începutul războiului și o lume a femeilor de la final (s-au transformat incredibil în doar trei-patru ani), multe dintre ele rămase singure pentru totdeauna, cu dorințe neobișnuit de pământene, dar răvășite în suflet:
”Când s-a terminat războiul, trei dorințe aveam: prima – să nu mă mai târăsc pe burtă, ci să merg cu troleibuzul, a doua – să mănânc singură o franzeluță întreagă și a treia – să dorm pe săturate într-un pat alb, cu cearșafuri scrobite, care să foșnească.” (pag. 81)
S-au tot discutat, inclusiv pe acest blog, două chestiuni importante legate de numele Svetlanei Aleksievici, dacă merita Premiul Nobel pentru Literatură și dacă este scriitoare sau jurnalistă. După cum știți chestiunea Nobelului este controversată, dar din punctul meu de vedere, Svetlana Aleksievici este una dintre cele mai merituoase câștigătoare ale ultimilor ani, i-am citit pe ceilalți mai mult sau mai puțin și niciunul dintre ei (de la Coetzee) nu m-a prins așa de mult, nu m-a făcut să îi aștept cu nerăbdare următoarea carte. Cât despre a fi sau nu scriitor, a fi sau nu jurnalist, este o discuție care ține atât de critica literară, care ar cataloga-o imediat ca fiind jurnalistă, cât și de propria percepție a cititorului. Pentru mine, este una dintre marile scriitoare pe care am descoperit-o, a reușit să adune și să creioneze într-un stil neobișnuit de atrăgător numeroase istorii reale, chiar dacă fără o investigație pură de jurnalist nu s-ar fi construit nicio astfel de carte. Dar jurnalistul a reușit să strângă istoriile oamenilor pentru ca scriitorul să le aranjeze, să le pună într-o formă atractivă unui cititor de cărți adevărate, de beletristică și nu numai specialiștilor în istorie sau antropologie.
Pentru mine, este clar că este foarte dificil și să citești, dar și să găsești scrieri mai tulburătoare decât cele ale Svetlanei Aleksievici. Sunt mai puțin sensibil la povești literare (spre deosebire de filme, aș putea spune), dar cele două cărți ale autoarei bieloruse pe care le-am citit până acum mi-au smuls mai multe lacrimi, de tristețe, de milă, de încercare de a fi alături e aceste femei și de tragedia lor. Puțină lume știe, puțină lume vrea să înțeleagă cumplita dramă prin care poate trece omul simplu în timpului războiului, fie că vorbim de nemți, sovietici sau americani. Până și sovieticii, iată, ar trebui cumva înțeleși, indiferent de felul în care conducătorii lor și-au condus țara sau au coordonat statele afiliate înainte și după marele război. Suntem datori la neuitarea acestor oameni, iar cartea ”Războiul nu are chip de femeie” este un pas important spre îndeplinirea acestei obligații.
