”Spovedanie. Căutând sensul vieții”, de Lev Tolstoi
Editura Herald, Colecția Autobiografia, București, 2018
Traducere de Anca Irina Ionescu
Scriitorul Lev Tolstoi trăiește o criză existențială în punctul culminant al carierei sale, punând la îndoială tot efortul depus în lucrările sale, pierzându-și speranța în credință, în tot ce ține de Divinitate. Acest fapt îl determină să cerceteze sensul existenței sale, căutarea sa devenind o obsesie maladivă, o neliniște impregnată adânc în sufletul său. Aceste gânduri sunt materializate în cartea Spovedanie. Căutând sensul vieţii, apărută în colecția Autobiografia a Editurii Herald, ediție tradusă și îngrijită de Anca Irina Ionescu.
În această scurtă lucrare, Tolstoi meditează asupra imposibilității religiei, științei sau filozofiei de a ne oferi un răspuns concret asupra sensului vieții, este dezamăgit de pregnanța spectacolului aparențelor din viața noastră, care ne determină să ignorăm adevăratele întrebări pe care trebuie să ni le punem și asupra cărora să medităm.
Volumul începe printr-o relatare a obiceiurilor sale din tinerețe, a modalităților prin care acesta își ocupa timpul pentru a se detașa de frământările interioare, profund dezamăgit de imoralitatea societății, de lipsa valorilor etice, de apanajul aparențelor:
„Doream din toată inima să fiu bun; dar eram tânăr, eram plin de patimi, eram singur, absolut singur, când căutam binele. De fiecare dată când încercam să scot la iveală ceea ce se afla în străfundul inimii mele- faptul că doream să fiu bun din punct de vedere moral-, eram întâmpinat cu dispreț și batjocură; și imediat ce mă lăsam în voia patimilor mârșave, eram lăudat și încurajat.”
Succesiunea de interogații retorice și cercetările realizate de scriitor evidențiază spiritul dilematic, ochiul critic și polemic prin prisma căruia percepe realitatea, dovadă fiind examinarea comportamentului preoților pe care ajunge să îi numească drept niște „oameni imorali”, „cu caractere josnice”, „încrezuți și mulțumiți de ei înșiși”. Acest aspect este doar un pas care îl conduce spre a constata că „această credință este o amăgire”, orientându-se spre raționalism și recurgând la știință pentru a dobândi sensul ascuns al ființării.
Această căutare continuă a sensului nu i-a oferit însă nicio satisfacție spirituală, iar știința nu i-a demonstrat altceva decât că moartea e singura noastră certitudine. Suferința conștientizării morții a acutizat zbuciumul său interior, o viziune care l-a măcinat pe dinăuntru, anihilând orice fărâmă de speranță: „Întrebările au început să se repete tot mai des și mai des, cerând tot mai insistent și mai insistent răspunsuri și, așa cum se întâmplă cu niște puncte care se îngrămădesc în același loc, aceste întrebări fără răspuns s-au închegat într-o pată mare, neagră.”
Apelul la științele exacte, în care „vei întâlni o izbitoare sărăcie de gândire, o măreață neclaritate”, și la filozofie îl nemulțumesc. Angoasa și chinul acestui Sisif disperat și lucid se concretizează într-o parabolă pe care o povestește, referitoare la un călător care atârnă de o creangă într-un puț la fundul căruia se află un balaur. Acest om se adăpostea acolo de o altă fiară sălbatică, iar creanga de care s-a agățat era roasă de șoareci; pe frunzele acesteia se prelinge mierea, pe care omul o consumă.
”Tot așa, și eu mă țin de creanga vieții, știind că mă așteaptă negreșit balaurul morții, gata să mă sfâșie, și nu pot să înțeleg de ce mi-a fost hărăzit mie acest chin.”
Lucrarea cuprinde pasaje nenumărate din Eccleziastul, filozofie greacă, germană și indiană, toate având o tonalitate pesimistă și ilustrând motivul „vanitas vanitatum”. Luciditatea febrilă a scriitorului accentuează suferința și tumultul existențial, care îi redau lui Tolstoi moartea ca unică modalitate de scăpare.
”Nu are rost să ne amăgim. Totul este deșertăciune. Fericit cel care nu s-a născut, moartea este mai bună decât viața; trebuie să scăpăm de ea.”
Preocupările sale filozofice și de ordin științific se încheie, autorul orientându-se spre observarea vieții oamenilor comuni, simpli, la care observă patru „ieșiri” din această stare maladivă: ignoranța, epicureismul, sinuciderea și acceptarea absurdității.
Această „spovedanie” și autoanaliză tăioasă reiterează legătura sa cu Dumnezeu, îl îndepărtează de scepticism și de raționalismul ambiguu, contradictoriu. Deși credința îi conferea doar câteva momente de liniște sufletească, recunoaște că acest principiu nu este tangibil, ci trebuie simțit, trăit, alături de oamenii simpli și sinceri, neîndoctrinați.
Tolstoi ne împărtășește suișurile și coborâșurile din viața sa, ne îndrumă să urmăm o cale în care ne regăsim și care ne oferă un sens, în cazul său – credința în Dumnezeu. Consider că acest volum se adresează tuturor oamenilor care își caută constant liniștea sufletească, indiferent de alegerea făcută – prin religie, filozofie, literatură etc. Nimic nu te împiedică să cercetezi sau să te dedici trup și suflet pasiunilor tale, totul ține de tine.
