„Putinofobia. Rusia contemporană şi angoasele Occidentului”, de Giulietto Chiesa
Editura Corint, Colecția Istorie, București, 2016. 186 de pagini.
Cu o prefaţă de Roberto Quaglia şi un cuvânt înainte de Vasile Ernu
Traducerea de Gianina Tivdă
Giulietto Chiesa este italian, corespondent de presă la Moscova pentru l’Unità şi rusofil cum numai occidentalii pot fi. Convins, adică. Nici o legătură cu biserica (la Chiesa). Roberto Quaglia este tot italian, autor SF tradus şi la noi. Vasile Ernu nu ştim precis ce e, dar e, oricum, „Născut în URSS”. Despre Gianina Tivdă încă nu mă pronunţ (aş zice doar că româna ei îmi pare puţin cam nesigură).
Am făcut precizările de mai sus ca să vedem cum stăm: dacă există baricadă şi, dacă da, de care parte a ei militează cartea. Căci militează, nu glumă! Quaglia îşi începe prefaţa astfel: „Fobiile sunt produsul unei proaste funcţionări a minţii umane. Este vorba de o mică disfuncţie, adesea marginală, totuşi în stare să ne facă viaţa mai grea dat fiind că trezeşte în noi frica şi respingerea iraţională a ceva de care nu avem motive să ne temem.” Cu alte cuvinte, nici n-ar mai fi nevoie de alte cuvinte.
Ca să înţelegem mai bine această definiţie aplicată cazului în speţă, putem folosi ca ilustrare o altă fobie, mai veche: arahnofobia. Să ne imaginăm un păianjen foarte mare care stă toată ziua şi ţese. Şi nu e doar harnic, dar mai face şi o minune de pânză, operă de artă şi inginerie admirată de specialişti. Poate fi ceva mai paşnic de-atât? Nu poate! Noi însă, biete gâze cu mici disfuncţii marginale şi care obişnuim să zburăm de colo-colo ne trezim că ne temem, deşi nu avem motive, şi asta ne face viaţa mai grea. Asta e ideea cărţii, cap-coadă. Curat SF!
De fapt, ideea sună cam aşa: Întrucât „Rusia nu poate fi înţeleasă cu mintea” (spunea poetul Tiutcev, citat de autor; iată că nici ruşii nu se înţeleg pe ei), Occidentul angoasat îşi face despre ea o imagine falsă, marcată de temeri iraţionale, şi vede în confruntarea directă soluţia propriilor probleme: „Iar acest Occident în criză, pentru a spera că va ieşi la liman, crede că trebuie să lichideze mai întâi Rusia.” Aşa că Maica Rusia, neînţeleasă şi „care niciodată nu a atacat prima pe cineva”, a fost ea victimă a numeroase agresiuni, începând cu tătarii şi terminând cu Napoleon şi Hitler. Iar acum este din nou ţinta asaltului, de data asta mediatic, al unui Occident bolnav de supertehnologizare şi care speră ca astfel să-şi mai prelungească agonia. Ce să facă atunci biata Rusie, decât să înveţe să se apere?
O precizare se impune: atunci când constat că realitatea descrisă de Chiesa diferă prea mult de cea pe care o înţeleg eu (doar e cronica mea, nu?) spre a-mi distinge opiniile de cele ale sale (expuse în textul curent), pe ale mele le-am marcat cu paranteze drepte. Aşadar:
[Rusia nu a agresat niciodată pe cineva? Ba bine că nu! Dacă ocuparea statelor Europei de Est în urma războiului ar putea fi motivată ca o pedeapsă pentru alierea lor cu inamicul (deşi Polonia, Cehoslovacia, Ţările Baltice, nu s-au aliat cu Hitler, ci au fost ocupate de el), există destule exemple în istoria mai veche şi mai nouă în care acest alibi lipseşte: Moldova, Caucazul, Asia Centrală. Mongolia, Finlanda. Afganistan. Plus că a încercat şi cu China. Adică cu practic toţi cei care au avut ghinionul istoric să fie sau să devină vecini cu ea.]
Însă toate statele cu pretenţii imperiale au procedat la fel: au muşcat cu sete din vecinii mai slabi ori şi-au construit uriaşe imperii coloniale. Europenii au intervenit peste civilizaţiile străine lor cu care au venit în contact: africane, arabe, sud-asiatice, extrem-orientale sau amerindiene, pe care le-au supus sau chiar le-au eliminat de pe scena lumii. Pentru a-şi susţine pledoaria, autorul recurge la un citat din Huntington: „Occidentul a cucerit lumea nu prin superioritatea ideilor, valorilor sau religiei sale, ci mai degrabă prin superioritatea în aplicarea violenţei organizate. Occidentalii uită adesea acest lucru, dar nonoccidentalii niciodată.” De ce atunci doar Rusia să fie pusă la stâlpul infamiei şi ceilalţi nu?
Pentru că între timp Occidentul a descoperit că poate cuceri lumea mult mai convenabil şi mai eficient pe cale economică decât militară: îi învăţăm modul nostru de trai, apoi le trimitem produsele noastre şi ei le vor cumpăra. Unora le-a surâs ideea, altora nu. A existat o perioadă când Rusia s-a lăsat şi ea sedusă, încetând să mai reprezinte în ochii Occidentului un obstacol. A fost perioada căderii comunismului, a destrămării URSS şi mai ales a politicii de totală cedare în faţa mirajului „marii fabrici de vise şi minciuni” a capitalismului, dusă de Elţîn. „În ochii elitei americane, Rusia fusese deja colonizată. Apoi şi-a făcut apariţia Vladimir Putin.”
Legat de apariţia lui Putin aş deschide o nouă paranteză, despre circumstanţele în care a avut loc căderea comunismului. Este îndeobşte acceptată ideea conform căreia acesta, total ineficient economic, s-a prăbuşit în Rusia datorită uriaşei presiuni exercitate de creşterea fără precedent în timp de pace a cheltuielilor militare ordonate de administraţia Reagan. Eu însă cred că lucrurile n-au stat tocmai aşa, şi sugerez un scenariu alternativ:
[Încep prin a reaminti faptul că regimul comunist desfiinţase deplin proprietatea, tot ceea ce se deţinea spre folosinţă fiind dat şi putând fi luat la primul semn de neobedienţă. Comunismul a conferit astfel o valoare paradoxală unui mecanism economic altfel benign: circulaţia bunurilor. Când totul se dă iar ceea ce e de dat nu ajunge pentru toţi, controlul asupra repartiţiei devine singura sursă reală de putere în societate, mai eficientă decât coerciţia şi cu atât mai profundă cu cât lipsurile se suprapun mai exact peste nivelul de supravieţuire. Amploarea lor a fost sistematic coordonată în acest sens de către KGB, instanţă aflată iniţial în slujba sistemului dar căpătând cu timpul puteri mai mari decât ale acestuia. Prin lichidarea comunismului, stăpânii repartiţiei şi-au manifestat intenţia de a-şi transforma proprietatea ocultă asupra relaţiei într-una asupra bunurilor propriuzise, ajungând astfel la o postură practic inatacabilă. În acest fel a apărut peste noapte senzaţionala pleiadă de tineri oligarhi multimiliardari, nu datorită capitalismului de rit occidental impus de Elţîn.
În aceste condiţii, nu în altele, şi-a făcut apariţia Vladimir Putin, şi el kaghebist cu vechi state de serviciu. Astfel că este greu de imaginat ce poate să însemne pentru echilibrul mondial de putere trecerea Rusiei în proprietatea KGB-ului. Căci asta pare a fi fost fost miza şi doar pentru un asemenea rezultat riscurile au meritat să fie asumate. Cu siguranţă că succesul incontestabil al acţiunii a stârnit invidia, dar şi temerile colegilor americani, obligaţi încă să ţină cont de existenţa şi ticurile societăţii civile şi care s-au trezit brusc în faţa unui concurent cu adevărat redutabil. Cine consideră scenariul de mai sus drept o altă piesă din vastul catalog al teoriilor conspiraţiei, să facă bine să revadă în această cheie evenimentele deja cunoscute şi va constata cât de rotund se explică inexplicabilul. Şi dacă tot nu-i mulţumit, să-l extindă şi la cele din România şi din alte state foste comuniste.]
Înainte chiar de apariţia lui Putin şi a putinofobiei, Occidentul a fost marcat de rusofobie pur şi simplu, de teama „complet nejustificată”[!] că, dacă nu este îngrădită corespunzător şi la timp, Rusia va cuceri întreaga Europă (plus ce va mai găsi prin celelalte puncte cardinale), devenind un hegemon mondial căruia nimic nu i se va mai putea opune. Aşa că a fost preventiv strânsă într-un cordon sanitar de baze militare, care au tot avansat apoi prin extinderea NATO. „Cine e de fapt agresorul?” se întreabă Giulietto Chiesa. [O întrebare la care e uşor de răspuns: Agresorul este cel care atacă ori se pregăteşte s-o facă, cel care provoacă şi întreţine focare de conflict, cel care deznaţionalizează forţat populaţii întregi ca să aibă apoi motiv să le „protejeze”. Nu cel care se apără sau îşi ia măsuri ca să prevină atacul.]
„Apoi şi-a făcut apariţia Vladimir Putin!” Personalitate puternică, el a reuşit să coaguleze asupra lui şi în scurt timp rusofobia Occidentului. Spune autorul: „L-am comparat pe Vladimir Putin cu un expert jucător de şah. El joacă o partidă magistrală, dar cu adversari net inferiori, ceea ce ne împiedică să-i evaluăm valoarea reală. Oricum ar fi, el conduce partida.” Acum ce să spun, aici cam are dreptate, chiar dacă ţinem cont de felul în care a ajuns la putere. Sau poate tocmai de aceea. Inutil de adăugat că tot restul cărţii păstrează acelaşi ton encomiastic, deşi realul talent de şahist al preşedintelui rus nu se răsfrânge şi asupra calităţii cauzei pentru care combate. Dimpotrivă, aş zice, el îi complică în mod periculos rezolvarea, oarecum în aceeaşi măsură ca şi inabilităţile flagrante ale adversarilor săi. Uneori atât de flagrante, încât mă întreb dacă sunt cu adevărat inabilităţi ori doar suntem invitaţi să o credem.
De fapt, situaţia e mai complexă decât apare la prima vedere. Mai complexă sau poate chiar de altă natură. Pentru că nici prezentarea Rusiei drept o fecioară neprihănită şi a lui Putin drept cavalerul dreptăţii al cărui unic interes este să-i protejeze pudoarea (aşa cum pretinde cartea) nu rezistă unei minime lucidităţi, dar nici ideea că Occidentul este mânat în acţiunile sale doar de respectul principiilor democratice nu se poate susţine în integralitatea ei. Cert lucru, trăim vremuri deosebit de interesante!
1 comment