„Funeraliile Mamei Mari”, de Gabriel García Márquez
Editura Rao, București, 2014
Această cronică va începe cu o mică destăinuire, dacă vreți, despre perioada mea de apatie literară. Fiecare cititor are, periodic, intervale de timp în care efectiv nu-și dorește să citească. Cineva călătorește, cineva se înarmează cu răbdare și începe maratoane de seriale, cineva se închide în sine. Eu am preferat să-mi dau răgaz și să citesc cărțile care mă atrag din cele mai banale motive: coperți, titluri, pură curiozitate. Așa se face că am decis să-mi restabilesc relația cu cărțile, alegând de pe raft un volum de proză scurtă, tradus la Editura Rao în colecția „100 clasic”, intitulat „Funeraliile Mamei Mari” de Gabriel García Márquez.
De Márquez mă leagă un soi de pasiune, mai ales pe segmentul prozei scurte, în care se amestecă organic toate aptitudinile sale de observator, jurnalist, narator. Personajele sale sunt dintr-un diapazon atât de divers, încât fiecare în parte pare să aibă o existență demnă de o tragicomedie greacă.
O femeie omnipotentă numită Mama Mare, un hoț de bile de biliard, un preot care înnebunește de pe amvon – iată doar câteva dintre eroii lui Márquez care se învârt în acest microcosmos social, în care dilemele existențiale se amestecă cu incertitudinile unui trai în comun. Fiecare povestire mizează pe senzațional, pe turnuri de subiect, pe nevoia de a șoca, dar fără să traumatizeze, ducându-ne pe latura observării. Noi, cititorii, devenim parte din jocul numit viață al fiecărui erou. Suntem alături de femeia gravidă care luptă să-și aducă soțul pe drumul cel bun, alături de preotul copleșit de invazia păsărilor ce din senin mor, alături de Mama Mare care trage să moară și dictează un testament aberant, hilar.
Márquez aplică realismul magic, aducând câte puțin din verosimil și neverosimil, din ateism și fanatism, din pasiune și din obișnuință, amintindu-ne nouă, celor din spatele coperților, cât de efemeră e fiecare pornire în sine. Simbolurile cu care operează, maniera în care-și plăsmuiește fundalul fiecărei povestioare, m-a dus cu gândul la nevoia de a clădi un soi de cub rubik, în care fiecare latură e o dimensiune filosofică și meditativă.
„Când trase zăvorul la ușă, se lumina de ziuă. Durerea încetase și avea chiar senzația că izbitura îl ușurare de povara bătrâneți. Toată bunătatea, toate rătăcirile și suferințele satului îi pătrunseră în suflet când respiră aerul acela care era o umezeală albastră plină de cânt de cocoși. Apoi se uită în jur, parcă pentru a se împăca iar cu singurătatea, și văzu în penumbra blândă a zorilor, una, două, trei păsări moarte pe coridor”.
În aceeași ordine de idei, țin să subliniez câteva impresii care mi-au consolidat pasiunea față de acest autor:
- Laconismul detaliilor – da, Márquez ne poate copleși cu descrieri, dar felul în care o face nu e obositor, inconsecvent sau abundent. Dimpotrivă, poți simți nesațul fiecărei propoziții.
- Atmosfera impecabil redată – e ceva la Márquez care aduce a basm realist, a poveste rostită în șoaptă despre lucruri uitate de foarte mult timp.
„Funeraliile Mamei Mari” de Gabriel García Márquez este o mostră de literatură clasică, în care fiecare element e așezat într-o ordine firească, naturală, sensibilă.
