„Ce încredinţăm vântului”, de Laura Imai Messina
Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti 2021
Traducere din italiană de Smaranda Bratu Elian
Distanţa te ajută să iubeşti mai bine, cu mai mare grijă (p.127)
În contextul în care fiecare clipă petrecută în această lume apare în viaţa fiecăruia dintre noi ca o nouă şansă de a petrece un timp pe cât de scurt pe atât de bogat în experienţe ziditoare, literatura ultimelor decenii ne vine la rându-i în întâmpinare cu lecţii importante şi fascinante menite să ne reamintească ce înseamnă, cu adevărat, nepreţuitul dar al vieţii. Dincolo de acele deja celebre manuale de dezvoltare personală, pline de informaţii generale despre care niciodată nu eşti sigur că vizează aspecte ce ţin de propria persoană dar în faţa cărora ne oprim, cu siguranţă, prinşi fiind în mirajul tendinţelor actuale, privirile şi minţile noastre se lasă adesea trezite de diverse poveşti vechi de când lumea şi în acelaşi timp deplin ancorate într-o realitate mai vie ca niciodată.
Între acestea se află şi romanul Ce încredinţăm vântului, care, continuând demersul scriitoarei de origine italiană Laura Imai Messina de a-şi iniţia cititorii în secretele mereu surprinzătoare ale culturii japoneze, se distinge prin armonioasa împletire dintre o scriere captivantă despre bucuria născută dintr-o neîncetată speranţă şi un emoţionant imn închinat dorului şi durerii, care a prins viaţă pentru a ne readuce în conştiinţe crâmpeie din tragicul martie 2011, când un puternic tsunami a adus în Japonia moartea.
Suntem astfel invitaţi să devenim martori la povestea lui Yui, una dintre victimele colaterale ale cataclismului şi în acelaşi timp una dintre vocile atât de caracteristice pentru o societate care, încă din cele mai vechi timpuri, a fost crescută şi educată în spiritul suferinţelor dătătoare de linişte şi speranţă. Viaţa protagonistei, blocată parcă în faţa acelei zile de 11 martie care i-a răpit cele mai dragi fiinţe şi i-a transformat fiecare săptămână într-un chin şi fiecare lună într-un timp pus la păstrare, în pod, în vederea unei folosiri viitoare, care cine ştie de-avea să vină vreodată, reîncepe să prindă tente de lumină într-un mod desprins cu totul din acea lume a legendelor care ne reconectează adesea la liniştea şi înţelepciunea trecutului.
Trecându-i cu teamă şi neîncredere graniţele, Yui se lasă purtată pe aleile grădinii Bell Gardia, un spaţiu plin de mister aflat parcă la graniţa cu realitatea pragmatică a unui ţinut care, jupuit de valurile mării sau de incendiile care duraseră zile întregi, se transformase într-o adevărată lume a morţilor străjuită însă de o cabină telefonică menită să redeschidă căile spre viaţă. Ca într-o neîntreruptă procesiune, în jurul ei se adunau zi de zi mii de oameni îndureraţi, dornici de a vorbi, măcar pentru o clipă, la Telefonul Vântului, un telefon fără conexiune care făcea însă posibilă întoarcerea către un timp pe cât de trecut şi pierdut, pe atât de plin de răspunsuri nebănuite la bucuriile, durerile şi suferinţele prezentului:
Telefonul Vântului nu este un obiectiv turistic. Nu-l căutaţi pe hartă (…). Nu vă atârnaţi de gât un aparat de fotografiat, nu scoateţi telefonul, în schimb ţineţi-vă în apropiere inima (…). Telefonul Vântului este pentru mine, în principal, aceasta: o metaforă care sugerează cât de preţios este să ţinem aproape bucuria cât şi durerea. Cum chiar şi dinaintea atâtor „minusuri” pe care ni le impune viaţa, putem să rămânem deschişi la numeroasele „plusuri” pe care ni le oferă (pp. 211-212).
În această ambianţă, prima secţiune a romanului se concentrează cu precădere pe acele călătorii iniţiatice şi pline de taine prin care Yui, alături de alte personaje care îi apar în cale pentru a transforma spaima în speranţă, descoperă, printre altele, că una dintre unităţile de măsură pentru slăbiciunea omului este frica de a-ţi îngădui să te bucuri de viaţă şi de prezenţa semenilor. Rând pe rând, fiecare suflet viu de copil, tânăr sau vârstnic, se transformă într-unul din acei mesageri care îţi amintesc permanent că, pentru a vindeca semnele timpului, trebuie să îţi accepţi cu seninătate destinul, preţuind fiecare clipă la adevărata valoare.
La rândul ei, tot atât de fidelă tendinţei autoarei de a crea o adevărată punte între fapte universal-valabile şi o serie de concepţii puternic impregnate în specificul rafinat şi trepidant al culturii japoneze, cea de-a doua parte tinde să reechilibreze destinele personajelor, presărând neaşteptate picături de lumină acolo unde bucuria părea să se fi dat la o parte în faţa marilor nenorociri. Ca o replică la atmosfera acelui roman pus la mare cinste în secolul trecut şi apreciat de generaţii întregi pentru capacitatea de a transpune în cuvinte puterea femeii de a înfrunta, chiar şi cu preţul vieţii, atrocităţile unui război venit, ca oricare altul, pentru a răsturna un întreg sistem de tradiţii şi valori, vântul pare că vrea să îşi reîntindă aripile puternice şi să demonstreze că Durerea e cea care dă profunzime vieţilor, în timp ce, deşi timpul este trecător, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrâneşte niciodată. Ascultându-i glasul, permanent împletit cu numeroasele voci ale celor veniţi în grădină pentru a da la o parte bariera dintre viaţă şi moarte, dar şi cu ecourile acelor spirite care, deşi nu puteau fi auzite, îi mângâiau pe cei rămaşi printr-o blândă şi tainică suflare, Yui, cea căreia trecutul i-a răpit mama şi fiica, redevine, când nici nu se aştepta, soţie şi mamă, într-un cuvânt una dintre acele fiinţe care a îngăduit suferinţei să se preschimbe, prin dragoste şi speranţă, în acea fericire adevărată, uitată parcă într-un colţ al copilăriei:
Când eşti mic fericirea o percepi ca pe un obiect. Un trenuleţ care se iveşte dintr-o sacoşă, folia în care e învelită felia de tort. Poate şi o fotografie care te înfăţişează în centrul scenei şi cu toţi ochii ţintă la tine. Când te faci mare totul devine mai complicat. Fericirea este succesul, munca, un bărbat sau o femeie, lucruri greu de definit, laborioase. Când există, dar şi când nu există, ea devine mai ales asta, un cuvânt (…).
Yui cunoscuse fragilitatea mai ales înăuntrul ei (…), după martie 2011, până în ziua când îl întâlnise pe Takeshi, şi în cele din urmă, aceea în care apucase finalmente receptorul Telefonului Vântului şi vorbise cu mama şi cu fiica ei. De propria friabilitate Yui nu dorea să vorbească. Până la urmă o acceptase şi acela fusese felul în care putuse reîncepe să-şi poarte de grijă. Ea lega fragilitatea de partea cea mai autentică a unei persoane, singura în stare să-i simtă pe ceilalţi aproape, să fie părtaşă la viaţa altora (pp.16 şi 200).
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://humanitas.ro/, https://momenteinviata.ro/, https://www.libristo.ro/)
