Prin blogosfera literara (8 – 14 aprilie 2013)

‘Maică, je suis arrivé au Paris hier soir. Îi multă, îi mare buluceala, ca la noi la Eforie, în sezon. La Salon du livre, puhoi, un fel de mineriadă, numa’ că ei ieşeau din pământ şi nu băteau. Fiind pe ora românească, ajunsei înainte de deschidere și făcui o baie de mulţime cultă, un fel de Piaţa Univrsităţii de pe vremuri, de la noi, în care mii de oameni cuminţi aşteptau să se deschidă, să se ouvertească Salonul.’ Sper ca acest prim paragraf din ‘Jurnalu’ lui Parisianu’ (pt. conf. Gabriel Timoceanu) de la hyperliteratura.ro sa va convinga sa cititi inca o relatare despre ce s-a intamplat la Paris la standul romanesc de la Salon du livre.

Lucian Zeev Herscovici scrie la Baabel despre doua carti cu semnificatie istorica in lupta poporului evreu spre realizarea independentei nationale si infiintarea statului Israel: ‘În fiecare an, în săptămâna dintre Ziua Holocaustului şi a Eroismului Evreiesc şi Ziua Independenţei Statului Israel, mă gândesc la două aşa-zise ”cărţi colorate”: Cartea Albă şi Cartea Neagră. Care este legătura între ele?Îmi amintesc textul parţial al unei ghicitori populare (citez din memorie): ”Două fete poartă salbă/Una-i neagră, alta-i albă” . Răspunsul era: noaptea şi ziua. După vechiul principiu al gândirii populare, că după noapte vine zi, după ploaie vreme bună, Ceea ce aminteşte şi de un cântec de acum circa 40-45 de ani, cântat de Angela Similea: ”Omule,nu te prosti,/După noapte vine zi”. În cazul nostru este vorba despre un fenomen dublu: după zi vine noapte, după noapte vine zi, din nou. Noaptea care a început de la alb, respectiv de la apusul soarelui şi al luminii a ajuns la negru, la întuneric, apoi s-a încheiat, dar noul alb, zorii noii zile, nu mai era ca cel vechi. El conţinea o parte din negru, respectiv din întuneric şi durere, pe care îl va păstra în memorie.’

Interlocutorul din luna aprilie al interviurilor lui Daniel Cristea-Enache la liternet.ro este Sorin Antohi: ‘D.C.-E.: Vorbind despre „comunităţi româneşti cu identitate specifică, vizibilă şi rezistentă (dincolo de schimbările istorice, dar rezultînd din ele, nu din himerice ontologii etnice)”, aveţi, neîndoielnic, o reprezentare, fie şi aproximativă, a mărcilor acestei identităţi româneşti. Mai există ea? Sau adaptabilitatea a fost atît de mare, încît românescul e de fapt un receptacol de elemente străine? Ce ar rămîne, în opinia dvs., ca un element „pur” românesc, vizibil şi rezistent, definind o identitate specifică? S.A.: În viziunea mea, identităţile sînt constelaţii dinamice şi interactive rezultate dintr-un joc misterios şi imprevizibil de practici şi agencies, determinisme, posibilisme şi contingenţe, viziuni despre lume, contacte şi transferuri, experienţe, memorii şi imaginare sociale (de la credinţe, speranţe şi angoase la proiecte şi utopii)… Cum spuneam şi în pasajul pe care l-aţi citat, identităţile sînt istorice, sau cel puţin preponderent istorice (las mereu loc, tocmai în numele dubiului sistematic al omului post-cartezian, pentru o dimensiune metaistorică), nu metafizice, deşi o (relativă) opacitate a unui individ / grup ne va face mereu să căutăm răspunsuri care transcend categoriile raţionale. Nu este locul să intru aici şi într-o critică sau deconstrucţie a însăşi noţiunii de identitate, deşi e bine să nu uităm, atunci cînd o folosim, că e doar unul dintre cadrele teoretice disponibile pentru a înţelege indivizii, grupurile, comunităţile. Cum este totuşi cadrul cel mai răspîndit (poate şi fiindcă este cel mai intuitiv pentru omul modern), rămînem în el şi în răspunsul care urmează.’

Oana Purice scrie la Observator Cultural despre romanul ‘Aventurile unui gentleman bolsevic’ al lui Catalin Mihuleac: ‘Romanul lui Cătălin Mihuleac este o reuşită restituire parodică a unei epoci ajunse, în literatură, aproape la saturaţie de reluări şi rescrieri tematice; comicul de limbaj şi mai ales de situaţii pe care autorul îl creează antrenează cititorul în continuarea lecturii, stabilind şi o complicitate între acesta şi naratorul aparent imparţial, privind ca normalităţi cele povestite, dar care ştie să-şi arate intenţia ironică prin artificii de frază. Învelişul umoristic al cărţii nu o livrează însă prozei facile sau superficiale, întrucît chestiunea gravă pe care o dezvoltă se lasă uşor intuită. Aventurile unui gentleman bolşevic e, în sensul acesta, o variantă posibilă a modului în care unii s-au descurcat; înainte şi după.’

Tot aici Dana Pirvan-Jenaru scrie despre traducerea romanului ‘Spiritus’ al lui Ismail Kadare: „Folosind ca pretext venirea unei echipe de cercetători în Albania, veche ţară a legendelor, cu scopul de a căuta „ceva diferit“ în „monotonia“ istoriei comunismului în ţările est-europene, Ismail Kadare construieşte, la graniţa dintre realismul magic şi realismul absurdului totalitar, o poveste despre teroarea care a depăşit limitele posibilului. După căutări mai degrabă lipsite de speranţă, printre dosarele prelucrate ale Securităţii, printre ex-comunişti nostalgici şi foşti deţinuţi politici obosiţi şi lipsiţi de puterea răzbunării, se iveşte şi „întîmplarea teribilă, surprinzătoare ca o spărtură în zidul acestei lumi“, prin care se poate zări nevăzutul, irealul, nevisatul, acel ceva „imposibil de gîndit cu mintea omenească“: întoarcerea unui mort de pe lumea cealaltă. Aflarea adevărului ascuns în carapacea misterioasă a mitului se întinde pe tot parcursul romanului, reînviind o epocă cumplită a terorizării cetăţenilor albanezi de către poliţia secretă prin plasarea microfoanelor chiar şi în hainele acestora: „Ni s-a făcut dor de frica cea veche şi blîndă, a copilăriei, cînd tremurai cu gîndul la vrăjitoare şi la strigoi“. De aceea, mediumul cu ale sale şedinţe de spiritism devine ultima speranţă a oamenilor, omul care „ar fi putut să le readucă vechiul şi blîndul sentiment al fricii“ pentru a se elibera de teroare, această lume superioară a spiritelor rămînînd inaccesibilă securiştilor. ‘

Carla Georgescu scrie in suspans.ro despre romanul ‘Un blestem cu domiciliu stabil’ al Rodicai Ojoc-Brasoveanu: ‘Intriga, umorul fin de limbaj şi de situaţie, precum şi descrierea detaliată a fiecăruia dintre personaje se împletesc armonios spre deliciul publicului cititor, dând viaţă unui roman pe care îţi vine foarte greu să-l laşi din mână şi a cărui lecturare e imposibil să nu smulgă zâmbete, dacă nu chiar să stârnească hohote de râs.’ Si inca o apreciere cu care ca admirator al scriitoarei noastre nationale de romane detective nu pot decat sa fiu de acord: ‘Cu siguranţă că, dacă ar fi avut ocazia publicării în străinătate, romane precum Cianură pentru un surâs; Bună seara, Melania; 320 de pisici negre; Poveste imorală; Enigmă la mansardă, Un blestem cu domiciliu stabil, etc. i-ar fi putut aduce faima internaţională autoarei Rodica Ojog-Braşoveanu.’

Andreea Toma scrie pe blogul ei despre o carte care mi-a placut cand am citit-o (la fel si ecranizarea) ‘Fata cu cercel de perla’ al lui Tracy Chevalier: ‘Convenientele vremii legate de port, de obiceiuri, de mers, de exprimare, sunt foarte bine trasate si respectate. Totusi, am avut senzatia ca personajul nu-si dezvlauie in intregime sufletul. Amanunte abia punctate, care ar fi trebuit, zic eu, tratate si explicate mai amplu, legate de ceea ce este pur feminin in ea, de sentimentele, de trairile sale. Se trece cu prea multa usurinta in a doua jumatate a cartii peste episoade ce ar fi putut fi si impuneau mai multa viata in ele. Nu razbate patima la care m-as fi asteptat, confesiunea nu este deplina, ori poate n-am sesizat eu indeajuns subtilitatile. Oricum, senzatia mea a fost ca ceva lipseste, in timp ce episoade mai putin incarcate emotional sunt tratate destul de complex. As fi vrut sa mi se dezvaluie mai mult din natura instinctuala a lui Griet. Nu ca asa n-as fi inteles, mi-au fis tdestul de limpezi sentimentele ei. Stiu, astfel se paastreaza unda de mister, dar ii rog pe cei care au citit cartea sa-mi spuna daca gresesc cu ceva in criticile mele.’ Personal nu cred ca Andreea greseste.

Atrag atentia doamnelor si domnisoarelor asupra cronicii intitulate ‘Cum să ne gestionăm soţii’ semnate de Oana Dusmanescu de la BookMag la romanul scriitoarei turce Hatice Meryem ‘De-aş avea un soţ cât o muscă ‘: ‘Paginile ei au însă mult umor, multă sensibilitate, multe nuanţe la alegere, căci totul pare, de fapt, o chestiune de alegere. Neliniştile trezite de ideile turcoaicei ne pot fi trimise la culcare cu un zâmbet, cu o pată de culoare şi cu o scriere parfumată şi profundă, care ne lasă cu gura căscată pe alocuri. Este o lectură uşoară şi grea în acelaşi timp. O lectură feminină.’

(Dan)

„Lucarna” este primul roman al lui Saramago, un roman tradus recent in limba romana la Editura Polirom. Despre acest roman si povestea lui, a scris Virginia Costeschi la BookMag.eu: „Lucarna este dovada unei culturi literare variate, pe care Saramago şi-a însuşit-o mai mult de unul singur, căutand sensuri în scrierile clasicilor, invocaţi şi de personajele sale în orele solitare, de cumpănă existenţială. În acest roman, scriitorul descrie capcanele şi otravurile traiului conjugal secătuit de afecţiune. Imaginea de ansamblu este fragmentată în atâtea centre de interes câte vieţi paralele sunt derulate în apartamentele unui imobil vechi din Lisabona anilor ’50. Dramele sunt prezentate prin alternanţa capitolelor dedicate fiecărui cuplu din spatele uşilor care delimitează spaţiul familial. Relaţiile sufocante dintre soţi capătă explicaţii adânci, dar prea curajoase pentru acea perioadă, iar legăturile dintre părinţi şi copii trădează conflictul dintre generaţii.”

Un titlu interesant, un articol care merita cu siguranta citit si transmis mai departe gasim pe Hyperliteratura. E vorba de „Literaturi despre care stim prea putine: literatura din Kazahstan„, semnat de Andrada Lautaru: „Literatura kazahă își are rădăcinile în istoria nomazilor care au cutreierat aceste teritorii ale Asiei Centrale. Influența turcă este una ce a conturat cuvintele astfel încât să rezoneze cu o forță poetico-artistică, fiind totodată încărcate cu valoare culturală și un substrat de ordin spiritual. Moștenirea folclorică de origine turcă a îmbogățit literatura kazahă cu legende, povești, proverbe, cântece, poeme eroice și “liroepicheskimi”. Secolele XIII-XV poartă și istoria avântului literaturii în această parte a lumii asiatice. În paralel, dezvoltarea din celelalte sectoare ale ținutului numit Kazahstan, a influențat accesul literaturii în viața socială.”

Batranul Safo face o analiza extrem de logica si corecta a poeziei şi a perceptiei sale asupra oamenilor, facand o comparatie intre diferitele tiraje de-a lungul secolelor a celor mai importante volume de poezie. Articolul sau – „Cum moarte „poezia” pentru ca n-o cumpara nimeni”: „Desigur, a spune că tirajele la poezie contemporană sunt similare celor din ultimele două secole (asta în sine e o generalizare şi trebuie luată cu scepticism) nu spune mare lucru despre situaţia poeziei contemporane. Spune doar că tirajul redus nu e un argument pentru criza ei, dacă o asemenea criză există.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:

-„Parfumul”, de Patrick Suskind

–„Mitul democraţiei”, de Lucian Boia

–„Gog”, de Giovanni Papini

–„Mai mult, mai sus”, de Adrian Serghe

–Cărţi pentru copii: Colecţia Disney de la Editura Litera