Tudor Mirica continua in ‘Atelier LiterNet’ seria notelor sale de calatorie abordand de aceasta data intrebarea ‘De ce calatorim?‘: ‘„Uniformizarea omoară turismul, ne explica acum vreo 45 de ani Piki Petraşcu, profesorul nostru de Teoria arhitecturii: la ce bun să mai călătoreşti dacă, urcat în tren la Braşov, dintr-o gară, cobori la Constanţa în aceeaşi gară?” Am reţinut formularea mai ales pentru paradoxalul ei, căci cele două nume purtau pentru noi simboluri distincte: nu conta că erau la fel gările, dacă în spatele lor apărea o dată muntele, altă dată marea! Şi oraşele erau diferite, şi drumul, oh, drumul… Ba chiar îmi spuneam că tocmai uniformitatea serviciilor transmite siguranţa reperului familiar, valorificând diversitatea locurilor. Însăşi nevoia de a raporta noul la ceva cunoscut ne fereşte de efectul dizolvant al lipsei de criterii: dacă totul ar fi diferit, eventual fără să ştim cum funcţionează, am fi dezorientaţi şi ne-am construi imagini false cum cred că aş fi păţit eu pe-atunci în America. Dar America a îndepărtat de noi astfel de temeri, împânzind lumea cu stilul ei. De când am ajuns să găsesc peste tot aceleaşi mall-uri şi supermarket-uri, aceleaşi fast-food-uri cu chiflele lor insipide, acelaşi mediu agresiv aseptic în aceleaşi clădiri care-ar putea fi oriunde, i-am dat dreptate profesorului vizionar: de ce să mai călătoreşti? S-ar părea că există un prag dincolo de care uniformizarea mediului începe să capete o ciudată putere asupra noastră, a oamenilor. Căci în spatele ei întâlneşti mereu acelaşi zâmbet sintetic, aceeaşi solicitudine rece şi aceeaşi engleză sumară. Sunt automatisme ale relaţiei care nu au nimic în comun cu relaţia, o străinătate acută prezentă oriunde, inclusiv la tine acasă. În faza ei actuală, civilizaţia globală este o sumă de clopote de sticlă faţă de care doar drumurile mai păstrează unele puncte de contact cu exteriorul. Însă tot mai puţine şi mai şubrede, căci mărirea vitezei le închide şi pe acestea. Deplasarea pe autostrăzi, sau prin aer, sunt mijloace eficiente de securizare a mediului tot mai aseptic şi mai uniform în care trăim. Probabil că punctul final în această direcţie va fi teleportarea instantanee, deocamdată doar o idee SF, când nu vom mai ieşi în lume. Vom trăi în acelaşi loc, peste tot. În acelaşi şi acelaşi loc…’
‘Ceasca de cultura’ ne ofera un amplu portret si interviu cu maestrul Radu Beligan. Ce intrebare mai fireasca poate fi pusa longevivului mare actor decat ‘Stimate Maestre, care este secretul tineretii fara batranete?‘ si ce raspuns splendid urmeaza: ‘A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber. Intr-un anumit sens esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. In ultima vreme, tot mai multi oameni imi pun aceasta intrebare stereotipa: „Care este secretul longevitatii dumneavoastra?”. Cat inca mai am rabdare sa le raspund, le spun ca secretul biblic al longevitatii este iubirea. Suntem facuti pentru a iubi. Sfatul meu este: iubiti orice, dar iubiti, nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.’
A vizitat Romania scriitoarea finlandeza Sofi Oksanen, care in ultimii ani si-a castigat un renume si loc in inimile cititorilor din intreaga Europa. Octavian Curpas i-a luat un interviu pentru ‘Reteaua Literara‘ si a intrebat-o: ‘Recent, ai vizitat România. A fost prima ta vizită în această ţară? Cu ce impresii ai rămas despre români? ‘ Raspunsul scriitoarei care se ocupa pe larg in cartile ei de spatiul est-european a venit fara menajamente: ‘Românii sunt oameni ca toţi oamenii din lume. Îmi dă de gândit însă situaţia politică din România, o ţară marcată de corupţie şi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă „la greu”. Oamenii nu votează, pentru că găsesc că e inutil să voteze. Votul nu are nicio însemnătate. Doar 20% din populaţie a votat la alegerile prezidenţiale şi acel 20% este mult spus.’
In saptamana care a trecut Cornel Chiriac, legendarul prezentator de muzica de la Europa Libera ar fi implinit 70 de ani. Iata doua dintre articolele si evocarile care au marcat aniversarea. Hotnews.net mentiona: ‘Popularitatea sa a fost uriasa in anii ’70, cind Metronom era o gura de aer proaspat intr-o atmosfera din ce in ce mai imbicsita de propaganda oficiala a regimului comunist, propaganda ce infestase si muzica. Cu urechile lipite de radio, milioane de romani ascultau in clandestinitate emisiunea lui Cornel Chiriac, omul care le aducea in case muzica momentului din Occidentul ce parea atit de indepartat.’
Vladimir Tismaneanu scrie pe blogul lui ‘Memorie, libertate, moderatie: ‘Atunci cand in tara menestrelul de serviciu Adrian Paunescu se prosterna dizgratios „cantand Conducatorul” si slavind „libertatea comunista”, Cornel Chiriac sustinea valorile occidentale, pluralismul, transparenta si diversitatea opiniilor. A trait in adevar, spre a relua formula extraordinar de patrunzatoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din Romania. O iubire ne-comandata, ne-regizata, ne-contrafacuta, precum in sinistrele spectacole-mamut ale „Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”. In mare masura, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la „Europa Libera” a prins fiinta o contra-cultura a libertatii in Romania.’
(Dan)
Capricornk13 l-a bifat, dupa cum spune, si pe Petru Cimpoiesu si romanul acestuia, Simion liftnicul: „O lectură agreabilă, râs cu lacrimi de câteva ori. Cimpoeşu are un stil foarte simplu şi agreabil, creează portretele personajelor sale pe de o parte prin poveştile lor, pe de altă parte prin gândurile care le animă, iar tensiunea ironică ivită între cele două planuri e bine dozată. Rezultă o panoramă închegată din slăbiciunile şi automistificările fiecăruia, un fel de circ trist şi sărăcuţ. O carte OK, dar fără mare adâncime, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Bifat şi Petru Cimpoeşu, mi-e teamă că nu mă mai întorc prea curând la dumnealui.”
Adina de la Blogul de carti a revenit cu recenzii la trei carti: Cartea copiilor, de A.S. Byatt, Mîndra fecioară, de Joyce Carol Oates si Suncă pe pâine, de Charles Bukowski. Despre ultima, citita si de noi, spune: „Probabil că dedicația din Șuncă pe pâine – “Pentru toți tații” – e punctul din care îmi e cel mai ușor să o agăț dacă e să încerc să spun de ce mi-a plăcut. E un roman care explică simplu și pe înțeles cum un băiat obișnuit, dintr-o familie obișnuită, ajunge un bețiv afemeiat și violent. Nu din slăbiciune, ci pentru că a identificat o cale de a-și trăi viața care are sens pentru el. Acela e momentul în care tații pot să fie puși la locul lor, în care ideile lor pot să fie puse la păstrare și mustrările lor nu mai au ce să îți facă, și în același timp momentul în care ei culeg ce au semănat. „
Dan va citi si recenza in saptamanile care vine „Acasa, pe Campia Armaghedonului”, de Marta Petreu. Pana atunci, sa citim o alta opinie asupra cartii, cea a Ionucai: „Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
1 comment
Şi mâine începe Kilipirim! 🙂